Șterg cu dosul mâinii fereastra. Afară-i ceață și parcă mi-aș șterge fruntea. Este zi, noapte? Încerc să privesc, dar nu reușesc. Nu este nici zi, nici noapte, un soi de amurg circumferențial, la granița dintre aici și dincolo. Ceața capătă consistență poroasă după oasele transparente ale ferestrei. Privirea mea dezosificată curge, iar tristețea mea pășește răspicat pe bitumul umed, nimic nu-i mai ușor ca o despărțire pe ceață. Nu pierzi ceva ce n-ai pierdut deja. Îmi atinge fața suflul jăraticului, explozia nu s-a încheiat încă, membrele îmi sunt amputate, sufletul se izbește de zid. Sunt tăcere, semințele crapă amăgite, nu-i nici iarnă, nici primăvară, toate curg și se sfâșie gentil în tangențe, desfaci de coajă o piersică sugându-ți buricele degetelor, aburii ies din mine, respir și mă descompun, mă privești pe sub sprâncene, lungi priviri căprui și înlăuntru te simt cum zâmbești, obrajii un gol în palma mea, pumnul strâns, incredibil ecoul cadențat se lovește de geam și sticla vibrează, pașii tăi. Șterg fereastra, dar ceața este aderentă de geam pe cealaltă parte, jazz într-o vibrație de coardă, ea purta rochie neagră, avea sticla de ceai cumpărată de la chioșcul din colț, vis-a-vis cu farmacia, a traversat precis până la jumătatea străzii pe roșu, strada asta cu bitumul ei ud, semințele crăpând aici și dincolo, eșarfa ei catifelată a tresărit sub un curent rătăcit, apoi s-a făcut verde, ea a trecut mai departe. E noapte, e zi, nu văd, ciocănesc cu vârful degetului în geam să intru, ții minte cum te-ai întors atunci, te-am pacălit și în cele din urmă ți-am furat privirea cu zâmbet, iar trenul a trecut mai departe cu tine înjumătățită cu o piersică decojită nu pe de-a'ntregul, niciodată pe de-a'ntregul, în palma stângă. Toate lucrurile se varsă în ceața asta, mă simt intoxicat de fumul ei, ard fără flamă pașii ei, sticla încă vibrează. Șinele de tren, scara lui Iacob, pe care urcă oamenii-coboară îngerii sau coboară oamenii-urcă demonii, niciodată n-am înțeles dualitatea asta și de unde atâta apă-amară în lume, simt în mine lumina, moartea are gust, formă, culoare, șinele încep să strălucească, geamul nu mai valsează, este o liniște la care visează îngerii. Pe naiba, moartea nu are nimic, este cea mai săracă dintre fantasmele minții noastre bolnave. Dar în căldura asta jilavă ce se ridică din șine, fantasmele prind formă și o simt cum se oprește, se întoarce și mă privește o dată. Și privirea ei este neagră, incredibil de neagră! Tunelul și lumina întoarsă, aproape, aproape, tot mai aproape, cu irizări de miez de păpădie în ceața poroasă.