România anilor '90. O Românie deyastruoasă. O Românie în care omul de rând nu mai avea decât două alternative: să fure sau să-și încerce norocul peste hotare. Nimic nu mai mergea cum trebuie. Marile intreprinderi au intrat în faliment fiind înlocuite de cele private. Legea muncii nu era suficient de bine gândită, așa că, cei ce ne aventuram să lucrăm la una dintre firmele private, de cele mai multe ori nu aveam nici un drept. Cât timp erai sănătos și puteai munci, erai bun, de unde nu, nu te mai băga nimeni în seamă.
În aceste timpuri, prezentul are valoare numai privit din spate, prin ochiul magic al trecutului. Altcumva, fărăr acest reper funciar, se închide în sine, destructurându-se și pierzându-și semnificația asemeni unui om fără copilărie și a unei națiuni fără istorie.
În aceste zile, în care trecutul îmi pare mai prezent ca niciodată, m-am decis să scriu experiențele mele spaniole. Clipe de necaz, de decădere, dar și clipe frumoase, fericite, deși foarte puține, am învățat să mă bucur de ele și să profit la maxim.
Era o zi de toamnă, cu un soare ce ardea mult prea tare pentru acest timp, când, convins fiind de o vară a mea să plec în străinătate unde, zicea ea, soțul ei avea o firmă de construcții și aș fi lucrat la el. Mirajul unei vieți mai bune m-a făcut să-mi las soția în România împreună cu băiețelul meu Mihăiță de doar nouă luni și să plec cu ei în Spania.
După aproape trei zile de mers într-un microbuz, îngrămădiți și fără aer, am ajuns în micul orășel valencian Xàtiva. Un orășel încărcat de istorie ce m-a impresionat de la prima vedere. Castelul medieval ce este așezat pe locurile cele mai înalte a orașului, este unul dintre cele mai mari atracții turistice. Toate acestea m-a făcut să mă simt fericit că am venit aici.
Bucuria mea, în schimb, nu a durat prea mult. În scurt timp am aflat că tot ce mi-a spus Ioana, vara mea, nu au fost decât minciuni. Soțul ei nu avea nici o firmă, iar singurul loc de muncă l-am avut la strâns de portocale unde într-o săptămână am câștigat doar vreo 40 de euro pe care i-am dat tot ei pentru chirie.
Pentru a avea de muncă în Spania, trebuia să apelezi la comisionari. Ce sunt aceștia? De obicei ei sunt români care preiau de la spaniol portocalii pentru a-i culege. Aceștia iau în jur de 60-70 de euro pe zi de persoană. Cu acești bani, îi plătesc pe alți comisionari ce aduc oameni la muncă cu 50 de euro de persoană pe zi, dar aceștia din urmă îi plătesc pe oameni cu 35 de euro din care îți cer 5 euro comision, 5 euro pentru benzină și 5 euro pentru cazare. Mai rămâi cu 20 de euro pe care îi cheltui pe mâncare.
Cazarea pe care ți-o oferă, nu este vre-o casă sau apartament, ci niște barăci mizerabile, fără curent electric, apă sau posibilitatea de a găti. Pe aceste barăci, spaniolul nu le cere nici un ban, dar ei da. Așa am lucrat în Albacete cu comisionari rromi.
Cu toate că nu am stat mai bine de două săptămâni în casă la vară-mea, aceasta mi-a cerut bani de chirie și curent ce ajungea la vre-o 200 de euro. Nu aveam și așa că m-a dat afară. În stradă, fără bani și fără a ști limba, am hoinărit pe străzi dormind pe bănci în parc și căutând pe la discotecă lucruri și bani pierduți de tinerii spanioli, drogați și beți.
După trei zile în care nu mâncasem nimic, mi-am luat inima în dinți și m-am dus la un supermarket, "Mercadona" ca să fur. Am luat un baton de salam pe care l-m băgat sub haină și de 20 de cenți pe care îi aveam, am cumpărat o napolitană. Ajuns la casă, când mă privi casiera, o femeie la vreo 40 de ani, cu ochii de culoarea cerului și un păr ca focul, am început să tremur și simțeam că mi se moaie picioarele.
- Scoate tot ce ai, mi-a spus ea calmă.
Am scos batonul de salam și i l-am pus pe masă. Mă înroșisem tot. Îmi venea să intru în pământ de rușine. Ea îmi zâmbi și âmi întinse o pâine.
- Doar nu vrei să-l mănânci gol, îmi spuse.
Am rămas stană de piatră. Mă așteptam să mă dea pe mâna poliției, dar nu, îmi dete chiar și pâine. Le-am luat rapid și am ieșit cu frica de a nu fi strigat înapoi. M-am oprit în cel mai îndepărtat parc, unde, pe nemestecate am devorat mica mea "pradă".