Pentru mine, toamna aduce câte ceva nou. Niciodată nu vine ca să rămână. Și niciodată nu vine cu mâna goală. Ea nu este vorbă-n vânt.
Ca de fiecare dată, am primit „O lecție de viață”: „omul trăiește uneori din cuvinte”. Fiecare cuvânt îmi tălmăcește despre viață ca și când nu am trăit-o niciodată. Până acum. Nu mă simt deloc ciudat să mă regăsesc printre acestea. Cuvintele parcă le știam. Ori, mai degrabă, ele mă știau pe mine. Fiindcă s-au așezat exact acolo unde se simțea nevoia de ele: „eu nu l-am citit pe Nichita,/ nici pe Sorescu nu l-am citit,/ nici măcar pe clasicii mari ai literaturii./ Ei m-au citit pe mine/ atenți la fiece gând, la fiece imagine,/ să nu scape cumva nici cel mai mărunt sentiment/ pe care l-aș putea vreodată trăi”.
Uneori, ca orice om normal, probabil, „Nu-mi pot măsura cuvintele”: „Îmi ies vorbele cu iuțeala cuvîntului,/ neordonate, lovind brusturii,/ toate durerile se destramă încet/ în jurul meu, armonia.”. „De aceea”: „Doream să uit totul,/ chiar și clipa în care m-am născut/... Am găsit sânul cald, hrănitor,/ și-mi curgeau în gură cuvintele/... Lumea căpăta lumină și sens/...”. „Nedeslușite” îmi erau gândurile: „M-am privit în oglindă/ uneori am dorința de a mă cunoaște/ nu am recunoscut decât umbra”.
Dar, „A venit la mine Maria”: „fără să-mi deschidă ușa a intrat,/ iar eu mă găseam în acea situație/ neplăcută oricărei vizite./... nici nu aveam puterea de a mă destăinui/ în ziua aceea, în care ploua abundent/ peste acoperișul instabil al părerilor mele./ Orice cuvînt mă putea acuza… O așteptam pe Maria, dar ea a depășit toate așteptările.”.
Cuvintele. Ca pe niște limburi, le-a așezat anume toamna într-o carte pe care mi-a lăsat-o pe birou. Îmi place să colecționez frunze, la fel ca pe vremea când mă îngrijeam de ierbar. Mai ales că fiecare dintre ele este scrisă într-un fel în care mă poartă în visele cele mai înalte. Fiecare nervură înseamnă un drum al cunoașterii. Iar fiecare nuanță, un moment de răsfăț.
Îndrăgostită de cuvânt, toamna, ca și poetul, are nevoie de „Eliberare”.
„Încetează”! îmi vine să-i spun. „Mă cauți de câteva zile/ prin toate locurile posibile, / ai deschis gurile fiarelor, coliviile păsărilor,/ chiar și în temnița proprie m-ai căutat.” Dar ea, ca „Șarpele”, mi-a trecut „prin toate părțile tubulare ale sufletului./ L-am lăsat să se joace cu mine,/ să-mi pătrundă prin toate stările/ prin care te poate pătrunde un șarpe./ Apoi, i-am dat voie/ să se rupă în bucățele mici/ să se scufunde prin acele ascunzișuri/ impenetrabile unui șarpe./ Chiar gândurile le-am lăsat să le citească/ fără a le traduce/ în limba acelor mici bucățele / Le-am strâns apoi,/ multe erau și m-au invadat/ și în fiecare din ele mă regăseam./ Sincer, dezgolit,/ reflectat în cioburile ochilor sparți/ ai șarpelui”.
Cum toamna nu mă lasă în pace, m-am hotărât: „Eu nu mai scriu poezii”: „poezia s-a scris deja”! „E totul poem în lumea poemului, / trăire în lumea trăirii,/ căutare mai ales, în lumea căutării”.
Biroul, podelele, pereții, oglinzile, dulapurile, încăperile, străzile, oamenii par un spațiu neobișnuit de frunze scrise în verde, galben, arămiu, stacojiu, cenușiu, auriu și nu mai știu câte nuanțe care definesc sufletul unui poet pentru care cuvintele sunt singura lecție de viață din care (ne) învață: Liviu-Ioan Mureșan.

(selecție de versuri din poeziile poetului Liviu-Ioan Mureșan, apărute în volumul „Nuanțe”)

(1 nov. 2010)