Lucrez de ceva vreme în presă dar niciodată nu m-am considerat jurnalist. La fel cum, dacă am mîzgălit niște rînduri metaforice, nu m-am considerat poet. Unii ar spune că e vorba de subapreciere. Aș vrea, însă, să văd un om care se apreciază obiectiv.
Unii ar putea să nu fie de acord cu mine și să-mi fluture o legitimație pe care scrie mare: PRESA. Le-aș reaminti că P înseamnă și litera încercuită cînd se prezintă un material publicitar.
I-aș întreba, pînă la urmă, ce te face să fii jurnalist? Legitimația? Experiența? Studiile?
Pentru mulți dintre noi, cei din presa locală, de provincie, o zi bună înseamnă să ai subiecte beton. Un subiect beton poate însemna un eveniment, un caz social sau o anchetă. La atît s-a restrîns paleta așa zis jurnalistică. Subiectul de creație a dispărut pentru că din fișa postului a dispărut inițiativa.
Din păcate, un eveniment este un eveniment pentru că nu se întîmplă prea des. Te face jurnalist faptul că ai imagini sau declarații în exclusivitate de la un eveniment care s-a întîmplat indiferent de voința ta? O regulă nescrisă spune că ancheta jurnalistică are două interese, iar jurnalistul care documentează e mai bine să știe doar unul. Cazul social există doar dacă îl scoți la lumină. Atunci te poți numi jurnalist. Dar pentru o zi. pentru că nu cred că meseria asta e clădită pe nefericirea altuia.
În documentări m-am recomandat întotdeauna ca fiind "de la presă". Pentru că, pînă la urmă, asta facem. Punem presiune, indiferent de natura ei, pe instituțiile statului, pe oamenii politici sau de afaceri. Nimic în plus, nimic în minus.
De-a lungul anilor am întîlnit zeci de persoane care voiau să facă școala de presă. În 90% din cazuri erau studenți la facultăți de relații publice sau comunicare, din cadrul unor universități fantomă, care nu voiau decît o adeverință.Restul de 10% voiau să facă, într-adevăr, jurnalism. Au plecat dezamăgiți. Pentru că au găsit oameni grăbiți, șefi indiferenți, reporteri de pe un anumit domeniu fidelizați surselor. Odată cu experiența, instinctiv, apare și fidelizarea fața de anumite surse, ca o reacție de protecție a locului de muncă. Pentru că, în orașe mici, care nu sînt reședință de județ (unde sînt insituții deconcentrate care țin, lunar, conferințe de presă), unde nu se întîmplă mai nimic, e tot mai greu să găsești sau să inventezi un subiect.

Paradox și certitudine. A devenit deja o certitudine faptul că politica e o curvă. Paradox: își plătește dările. Personal, am renunțat să fac politică și mă amuz.
Din cînd în cînd (în campaniile electorale cît mai des), liderii locali ai partidelor politice anunță cîte o conferință de presă. Temele sînt previzibile: același discurs de la centru adaptat la nivel local. Momentele de dinaintea conferinței seamănă cu Noră pentru mama.
Da televiziunea cutare de ce n-a venit? Aaaa, că aparține lu cutărescu. Se fac glumițe acceptate și tolerate de mai toți. Ba că ai plover de culoarea adversarului politic, ba că scrii cu un pix sau pe-o agendă din campania electorală a contracandidatului.
Camerele Tv pornesc, reportofoanele sînt on, blitzurile invadează încăperea. Þi se mulțumește frumos că ai dat curs invitației. Apoi urmează discursul domnului președinte, vicepreședinte, invitaților și cine mai are ceva de spus. Un neavizat ar putea crede că fiecare lider politic are un joben magic din care scoate un iepure ce poate salva țara. Biologic vorbind, s-a demonstrat că hrănirea îndelungată cu carne de iepure poate duce la inaniție.
Camerele tv iau imagini generice, reportofoanele se închid. Urmează negocierea.
Cu ziarele e cel mai simplu. Am atîția bani. Cît poți să faci. Începi să vorbești și ți se pare că faci un play-back nenorocit, dar convingător. Păi o jumate de pagină alb negru. Să fie cu P sau fără? Dar cît mă costă o jumate color? E mai bine așa. Da vezi să fie trimitere din pagina 1. O strîngere călduroasă de mînă și o ieșire din scenă în care tu ai vrea să fii invizibil. Urmează televiziunile. Ehe, aici e altă mîncare de pește: aici se negociază minutele de transmisie, intervalul orar.

Pentru unii o zi bună înseamnă să ai subiecte beton. Pentru mine o zi bună înseamnă să spun ceea ce gîndesc.