Ce nu s-a schimbat.
Nu m-am mai spovedit de prin clasa a XI-a. De Crăciun sau de Paște maică-mea mă trimitea la spovadă întotdeauna. Uneori, ca să mă verifice, cînd eram copil mă întreba ce penitență mi-a dat preotul. Cînd m-am spovedit ultima dată am dat peste un preot bătrîn și conservator mutat în parohia noastră de undeva de la Gura Humorului.
După cum învățasem la liceul catolic, denumit între timp colegiu național, trebuia să spun tot. Și am spus. Că am furat, că am înjurat de lucruri sfinte, că am făcut sex, că mă masturbam o dată pe zi. Preotul m-a dat afară din confesional și nici nu mi-a dat dezlegare.

De atunci am renunțat. De Sărbători îi spun maică-mii că mă duc la spovadă. De fapt mă duc la crîșmă stau vreo juma de oră apoi mă întorc. La slujbele solemne mi se face rușine că toți se împărtășesc. Uneori preotul uită să urce la cor să ne împărtășească. Atunci e scăparea mea. De cele mai multe ori nu uită și atunci trebuie să intru în rînd cu lumea. Mă împărtășesc fără să mă fi spovedit iar asta, după cum spune catehismul, e încă un păcat de moarte. Sincer să fiu nu-mi prea pasă. Chiar. Oare de ce se spune păcat de moarte dacă nu te trăsnește Dumnezeu cînd păcătuiești de moarte?

Ce s-a schimbat.
Înainte cum auzeam sirena ambulanțelor țuști la spital să văd ce marfă a adus.
Mi-au trebuit vreo patru ani să înțeleg faptul că de cele mai multe ori ambulanțele porneau sirena ca să-și facă loc în trafic.
Acum îmi pierd viața pe la conferințe municipale organizate de partide. Scuip în palmă(așa cum făceam cînd eram mic și tăiam porumbul cu secera). Iau aparatul foto și mă învîrt printre domnii prezenți. Nu-i știu după nume. Ãla din colț are firmă de transport internațional. Ãla de la prezidiu e șef la Mediu. Ãla de lîngă el e la A.R.R
După conferință sîntem puși la masă. Negocierile nu se fac niciodată cu burta goală.

Rachiu, o ciorbă liorbăită și ceva grătar. Printre toate acestea pahare cu vin. Dacă nu știi cum se procedează nu ai prea mari șanse. Toți s-au împărțit pe căprării. Unul se ocupă de presa județeană, altul de televiziuni, altul de presa scrisă locală. Eu sînt repartizat unui patron care are o stație de mixturi asfaltice. E ca și cum aș sta în fața lui în zdrențe și cu o pălărie roasă și-l întreb: Sărumîna conașule, cum facem?
Nici nu se ridică de pe scaun. Îmi face semn cu mîna: cinci. Atît dau. Da vezi și tu cum o dai să iasă bine. Și cu poze ca lumea. Sărumîna conașule.

Nu știu dacă înțelege cineva ceva. Umilirea și depersonalizarea. Statul cu mîna întinsă ca mod de viață. Nu obișnuiesc să mă explic. Am ajuns într-un punct în care nici măcar fizic nu mă mai pot pune de acord. Scriu ca să nu uit. Scriu ca și cum aș trage aer în piept și mă scufund într-o cadă plină cu apă din care sper să nu mai ies. Întotdeauna am considerat sinuciderea un act de curaj. Dacă există vreun lucru care mă caracterizează cel mai bine atunci ar fi lașitatea. Întotdeauna fug. Dintr-un loc într-altul. De la un om la altul. Scrisul e marele meu act de curaj. El grand finale cum s-ar zice.

Scurt exercițiu de încredere. Închid ochii și mă las pe spate. Poate cineva mă va prinde în cădere.
De mîine mă apuc de clovno-terapie.