8 septembrie

Brașov. Coboram de la Colegiul Șaguna spre Maternitate. Un bărbat impenetrabil ca vârstă mergea copleșit de gânduri. În spatele lui, un copil de vreo opt anișori îl urma jucăuș. Ne-am încrucișat o fracțiune de secundă privirile. Candoarea ochilor lui m-a străfulgerat, amețindu-mă. Un vertij curios mă cuprinsese. Treptat simțeam cum totul mi se lămurește, că înțeleg care ne este rostul. Pășea în zig zag jucându-se nevinovat, urmând un fir imaginar, iar în ochii săi nu se citea nici o umbră, nici o grijă, nici o durere. Nu-l deranja că nu i se acorda atenție și că mâna protectoare a tatălui nu-i înzăua ocrotior, mânuța firavă. Imaginea lui a fost pentru mine butonul care a produs declickul. Ce îi ofeream noi, adulții, acestui suflet inocent?incertitudine, o lume ca o junglă, în general ceva cenușiu. Eram curios, oare ce vor exprima ochii lui peste 30 de ani?

Mă simțeam vinovat. Înțeleg că nu suntem toți la fel, egali biologic și social, că nu există niciunde o societate Eden, că nu putem fi toți bogați sau fericiți și de fapt nu acesta este principalul scop al existenței. Atunci ce ar trebui să îi oferim noi, oamenii mari, responsabilii, acestui copil nevinovat ? simplu, o educație umană, să-l pregătim să se implice, să discearnă binele de rău, să comunice, să găsească soluții, să asculte, să cânte, să se bucure, să își asume responsabilități, să te privească cu inocența ochilor unui copil de opt ani, adică să iubească .