a început sângele meu să se transforme în apă,
multă apă, mă nărui într-un potop, mă desfac într-o mare,
îmi acoperă stâncile, și gâfâi urcând dincolo de ele, aș vrea să ajung, până la primul strat al cerului.
aici, stâncile pier din juru-mi, piciorul calcă pe morminte,
morminte ca niște cazemate, în care sunt îngropate hieroglife antice, fără suflet și fără nici o consistență, numai moloz și aur.
mult aur, să mă îngrop în aur,
să erupă și să curgă apă aurită până la porțile orașului,
să le deschidă, toate gropile orașului sa se umple cu aur,
să curgă pe șobolani,
mult asfalt să torn deasupra, și să fac o autostradă plutitoare pe aur.
ah, toți ochii argonauților mă privesc,
fug toți dinaintea mea, în sulițe având înfiptă o fărâmă din cerul colchidei, eu zbor peste el să prind cu mâna, ce-a mai rămas din aur.
nimic nu este prea interesant,
în afară de strigătul, din care am apărut cu toții peste noapte, ca misterul de nepătruns al facerii, când toți cromozomii inexistenți au înviat în sângele meu, și strigau toți în toate limbile pământului, să aprind lumina.
și lumină nu era,
decât nori albi din care curgea lapte,
mult lapte, și ne hrănea pe toți să prindem rădăcini în jurul piramidelor,
fiecare-și căra piramida în spinare, ca niște gasteropode, căram agoniseala în piramide, să nu o găsească nimeni, doar apele repezi.
doamne! câte inundații se opreau în stăvilarele neîncepute,
și toată apa din mine se scurgea prin robineți uriași, în burțile iadului,
și era mare înnec acolo, și țipete.
nimeni nu m-asculta,
când le spuneam să nu privească înnapoi,
eu puteam să zbor, și zburam întruna, cu aripile deschise,
din când în când planam și mă amestecam cu vulturii, credeau că sunt de-a lor,
mă croncăneau amenințător, să nu privesc în ochii vreunuia.
apa nu se mai termina,
îmi ajunsese mai sus de genunchi,
puteam să prind peștii cu mâna, să le scot branhiile să-mi fac din ele colac de salvare, așteptam să treacă întunericul desculț,
să adăst undeva pe pământul făgăduinței, într-o peșteră, să dorm dusă!

3 august 2010