Noaptea nu este un sfătuitor pozitiv, noaptea ucide orice raționament și-l reduce la scopul primar, subconștient al instinctului, al nevoii de celălalt, al îmbrățișării târzii. Nu pot recunoaște iubirea ca un factor recurent în viața mea, ci doar ca o părere de care nu am mai ținut cont atunci când a intervenit în înlănțuirea elementelor rațiunii. Oricine a avut cel mai mic sentiment de afecțiune pentru o persoană, fie de rang pozitiv (iubire, dragoste etc.), fie de rang negativ (ură, dispreț, scârbă etc.). Dar nimeni nu a reușit să dezavueze acest mod de simțire a mediului uman, social sau nu, la fel ca un personaj cunoscut de mine: prin ascunzișuri, revelații false, eschivări subtile și minciuni frumos decorate cu sentimente de iubire și devoțiune, acest personaj a reușit să devină propriul ideal de singularitate. Astfel, prin această descoperire, omul respectiv a realizat că orice sentiment, pozitiv sau negativ, față de o persoană de gen feminin i-a lipsit de la începutul existenței sale. Desigur, nu a scăpat de unele aspecte "obsesive", chiar de posesie imaginară a unui chip visat în zecile de nopți fără lună, dar sentimentul în sine, obsesia superbă a pozitivității înnamorate i-a fost depusă ca un monarh incompetent, iar acum își caută o identitate nu numai sentimentală, ci și holist-umană.
Chiar dacă am putea identifica acel personaj cu subsemnatul, nu putem uita aspectele de degradare intelectuală care au sosit odată cu descoperirea acestui "vacuum sentimental". Chiar dacă, la prima vedere, pare o binecuvântare și un impuls pentru regăsirea unei căi așa-zis filosofice în viață, lacuna totală din partea dreaptă a creierului a determinat un haos al conexiunilor neurale: lipsa unui mediu psihic stabil, stresul unei lumi tot mai alerte și mai agitate, puterea slăbită de timp și afectată de gravitație, toate au dus la un dezechilibru real și ireversibil. Teama de schimbare nu poate trimite decât la scleroză fizică, urmată îndeaproape de scleroza intelectuală. Moarte pur și simplu...Sau acest proces poartă numele de maturizare?
Îmi este dor de eul de acum 10 ani, chiar de cel de acum cinci ani: o persoană inteligentă, amuzantă, cu mulți prieteni, cunoștințe și o capacitate puternică de adaptare și capabilă de a fi OM. Astăzi, revenind la neputința afectivă inerentă, totul pare că se prăbușește într-un gol inimaginabil: chiar dacă viața pare că pornise într-o direcție, acum cred cu siguranță că este o direcție greșită. Golul mă înconjoară ca vidul cosmosului: lipsa voinței, a inițiativei, a curajului ca bărbat m-a detașat de orice natură sau funcție umană. Devenind o relicvă și o bucată de carne inutilă (cu sinceritate, nimeni nu este indispensabil în Univers, totul poate fi înlocuit), îmi permit măcar câteva reflecții privind viitorul, meditând la un trecut mai mult sau mai puțin încununat de succes. Însă aceste reflecții nu reliefează nimic concret: schimbarea este dificilă, transformarea este cvasi-imposibilă. Sunt ceea ce am devenit cu timpul datorită inteligenței medii și educației primite și condensate în aproximativ un sfert de veac. În ceea ce privește afecțiunea care lipsește momentan, o voi înlocui cu activități mai mult sau mai puțin "primejdioase", ceea ce va ajuta la conturarea singularității în devenirea fiecăruia, fie că recunoaștem, fie că nu: "Fiecare om este o insulă...".