obijnuiam să ascult
cerul
s-ar fi coborât printre gene
credeam că melodiile se întorc în difuzoare
de oricâte ori au înfierat azurul

îmi amintesc de cucul ce-și lua porția de timp
de parcă atât am învățat în trimestrul acela
la școala internat
unde aveam rații de plâns
dor

în vacanță
prietenul meu artificial puțin mai mare decât un ceas de perete
altfel învârtea cadranul cu ore
în tic tac de inimi donatoare
până și eu făceam din pași discuri ale insingurării de apartament
aproape copiind o temă ce nu-mi fusese dată

trebuia să aștept venirea mamei sau a bărbatului
despărțit de joacă ca de tot ce era viu
atunci și cucul înnebunea în coșmarurile mele

o primă scrisoare pentru mama
deschisa ca o rană
cu pete de sare și cerneală
nicicând de șters nicicum

apoi bunica m-a crescut cu povești
când orânduia prin casă
o suplineam legănând fătul și mai frumos pe picioare
îmi părea că zburd întro vacanță cât alții în trei

nu puteam fi decât naiv
viitorul era o parcelă de basm
ca un diapozitiv pătruns de lumină

acum știu că inocența nu se poate sfârși câtă vreme roua anilor mai licăre în floră