Încep să observ, din ce în ce mai mult, apropieri ale oamenilor, de felul meu de a fi. Cum vorbesc, de exemplu. Sau cum exprim anumite păreri. Ce cred eu despre oameni și despre modul în care ar trebui să discutăm cu ei, în diferite situații, bune sau, mai ales, cele de conflict ori, hai să nu le zic așa. Controversate. Chiar și felul cum folosesc punctuația. Cuvântul cu care încep fraza. Intonația, expresia feței. Pauzele. Inspirația. Ritmul.
Cum intru, dimineața, pe ușa de la birou. Salutul și cuvintele de acomodare, de pătrundere în ziua de lucru. Ca un pește repezindu-se asupra nadei. Haț. Și ești prins. Cum sorb cafeaua. Savurarea. Adulmecarea aromei, vălul acela desfăcându-se prin aer asemeni unui covor fermecat pe care se urcă nările, pornind într-o călătorie amețitoare. Cum exclam la vreo veste bună sau cum mă impacientez când ceva nu este cum trebuie. Uneori, cum țin telefonul. Tonul pe care spun alo. Felul cum aprob ori dezaprob. Cum reacționez. Mimica.
Lucrurile pe care le admir. Cum povestesc despre ele, cum gesticulez, cum arcuiesc buzele într-un surâs cochet. Cum privesc lucrurile, ființele, natura. Cum mă încrunt ori strâmb din nas. Cum mă bucur de fiecare obiect, plantă, viețuitoare. De apropierea oamenilor. De gândurile lor. De sufletul, problemele, pasiunile lor. Cum le explic. Cum trec cu vederea. Sfătuiesc. Exemplific. Atenționez. Mă aprind când ceva nu iese cum vreau. Cum repar. Calmul, atenția, îndemânarea. Curățenia, ordinea.
Muzica pe care o ascult. Genul, nivelul, împrejurările. Soliștii. Trupele. Orchestrele. Instrumentele. Ce filme, teatre, spectacole. Cum redau scene. Replici. Atitudini de-ale personajelor. Postură. Alură.
Despre cărți. Citite odinioară ori mai de curând. Cum descriu natură, caractere, acțiuni. Ca și când totul ar fi viu. Gesticulez. Articulez. Mimez. Clonez. Argumentez. Citez. Punctez. Mă bucur. Râd. Oftez. Îmi sprijin fruntea ori bărbia. Meditez.
Alteori, și cum mă îmbrac. Cu eșarfe. Accesorii. Fuste la jumătatea genunchiului. Mi se par cele mai elegante. Sacouri cambrate. Rânduri de nasturi. Cu sau fără aplicații. Materialele. Culorile pe care le asortez. Uni sau cu înflorituri. Ce fel de imprimeuri. Broderii. De ce așa și nu altfel? Cum mă încalț. Funcție de sezon. Pantofi cu toc ori nu. Cizme. Sandale. Să pună piciorul în evidență. Poșete, curele. Asortate. Cu tinerețea. Fantezia. O anumită coafură. Nu de puține ori am fost întrebată de ce, de unde, cum, cât. Vai ce bine, ce frumos. Vreau și eu așa.
Câteodată zâmbesc, gândindu-mă la cum a apărut omul pe pământ. La reflexe. Condiționate. La cum suntem mânați de un val comun. Fără să vrem există acea comuniune. E imposibil să nu o simți și tu. Și tu. Și cei de acolo, de peste drum de puterea noastră de percepție. Probabil, metafizicul, cine mai știe?!
Nu induc, întotdeauna, voit, astfel de comportamente, care, se pare, devin un fel de bun al tuturor. Cred, mai degrabă, că acei oameni consideră această ținută, demnă de luat în considerație, și, deci, de urmat.
Totul se petrece ca o undă. Un val ce-ți înspumează picioarele, răcoritor pe timp de caniculă, așa ca acum, un cuptor imens în care noi, pâinile, ne coacem. La țanc.
Am reușit, prin metode pe care nici eu nu mi le mai pot explica, dar care se bazează pe discuții, apropiere a înțelegerii și determinarea clară a scopului, a ceea ce vrem, de fapt, de la noi înșine, să influențez în renunțarea la viciul fumatului, pe câțiva buni prieteni. Ce fericire. De ambele părți.
Să ajuți pe cineva este greu. Câteodată, imposibil. Cel mai ușor este să critici. Să găsești lucrurile cele mai urâte care mocnesc în spuza sufletului uman (din păcate, posedăm și aceste părți rele, dar dacă suntem conștienți că ele există, că și ele fac parte din viață, dar că stau în puterea noastră, le putem tempera sau exclude definitiv). Chiar cu disconfortul sau poate plăcerea, pentru unii, de a scormoni cu un vătrai mare de tot după ele. E de-ajuns o scânteie. Și omul acela se poate aprinde. Flacăra lui poate distruge totul. Relații. Sentimente. Într-o clipă. Tot ce s-a construit în luni, în ani...
Observ că oamenilor le place să râdă. Dar nu între ei, ci, de ei. Este și unul dintre motivele pentru care nu mai există sinceritate, încredere, toleranță. Altminteri este, de fapt, un rânjet. Un afișaj de scenă. O tristețe deghizată care abundă în strălucire prefăcută. Pe toate chipurile. Sau, aproape. Tocmai când crezi că ai găsit persoana căreia poți să-i vorbești deschis, constați că te-ai aruncat, de unul singur, în prăpastie. Devii, astfel, sinucigașul de care nimeni nu va face vâlvă. Sau, prizonierul propriilor măști. Cel mai rău este că, odată evadat, constați că tot în dosul lor era mai bine.
Probabil, unul dintre motivele pentru care felul meu de a fi, se transmite, asemeni valului acela, este dorința de a fi un om plăcut, prietenos, modest și deschis oricăror discuții, provocări, tentații...
Ei, hai, că m-am luat cu vorba. Și dacă nu postez acum, voi rămâne în aer. Cum s-a mai întâmplat. Altă dată vă voi explica ce e cu netu’ ăsta...
Preluați!

(14 iunie 2010)