s-a lăsat un întuneric în casă. unul din miile care stau deasupra orașului. îmi vine să mă urc pe tavan și să mă transform în bec. să aștept curentul electric să mă traverseze să intru în hora aceea de iele. s-a luat curentul tocmai când la tv era o reclamă cu una ce se pregătea să se spele pe dinți. știi că un zâmbet arată cât de adâncă îți este inima? îmi imaginam că este noua mea iubită. nu. de tine nu am uitat. pe tine te-am pus să arzi ca un bețișor parfumat lângă inima care se stafidește din ce în ce.

chiar și pe bezna aceasta lucie ți-aș scrie scrisori din acelea lungi. ca atunci când mi-au ieșit oasele degetelor prin piele dar sângele nu curgea. picura doar. pic pic. cum picură chiuveta la baie de zici că îți moare cineva în țevi. nu ți-am spus nimic am împachetat scrisoarea până am făcut-o atom și am adăugat-o ființei tale. a intrat la fixul sfincșilor ca o piesă puzzle. de atunci ai început să vezi coincidențe.

pe nicăieri nu se mai găsește un fir de lumină fie și cât un zgârci de elastic. în bucătărie bezna stă ca un cub pe spatele gândacilor. îmi e frică să intru în burta aia. simt că m-aș dizolva. mă întorc în cameră pipăind pereții cu tălpile.

doar dimineața mă mai poate salva. cu apa ei rece plină de lumânări aprinse care îmi vor aprinde chipul ca pe o torță. să mă vadă prietenii. cunoscuții. să vină lângă mine ca niște vapoare însetate de uscat.

aștept ascultând ticăitul ceasului verde măr și mi se pare că joacă cineva table. din lună se aud frâne de mașini. nu m-ar mira să îi crească mâini și să se apropie de mine. să mă îmbrățișeze. i-aș da un nume că știu că îi e foame de așa ceva dar nu vreau să banalizez lucrurile. aștept cu inima dând în clocot să îmi facă sângele galben. e întuneric și nu vezi dar îmi mușc buzele.

între noi doi este un continent în care se vine cu târnăcoape în loc de cruci. un continent care geme de morți nenăscuți. plini de sihaștri sătui de viziuni. atât de sătui încât și-au creat fiecare câte o lume. o lume în care din inima lui isus nu curg cascade de smsuri ca în a noastră. acolo trebuie să îți construiești o astfel de inimă. fie și din piese lego. să o scoți din fântâni uneori.

am impresia că dormim în aceeași limbă. sub pleoapele închise globii oculari ni se transformă în păsări colibri. ne întoarcem mereu din tărâmurile viselor cu brațele pline de suveniruri care însă ni se evaporă la primul clipit. acum poate avem o șansă e atât de întuneric că nici nu mai contează dacă ții ochii închiși sau nu. visele pot deveni realitate în sfârșit.

încep să cred că am orbit. îmi duc mâinile la ochi și parcă îmi ia o veșnicie să îi ating. mă sperie iubito. nici chiar dacă ai apărea acum în chip de shiva cu o mie de brațe să mă mângâi nu m-ai putea liniști. este atât de întuneric încât încep să cred că eu defapt aștept bing bangul.