poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-04-28 | |
La recent încheiatul congres al Uniunii Scriitorilor din România, se nimerise să șadă în spatele meu doi poeți cu al căror nume nu mi-am încărcat memoria, deși e urît din partea mea să dau dovadă de atîta indiferență în fața unor iluștri înaintași într-ale scremutului condeiului. Cum discursurile de pe scenă erau mai ales plictisitoare, în răstimpurile cînd nu ieșeam la o vodcă (să mă înjure numai ăia capabili să asculte nonstop vreo șase ceasuri de bărbi retorice), trăgeam cu urechea la conversația distinșilor urmași ai lui Eminescu, Arghezi și altora ca ei. Am aflat, astfel, că dumnealor erau membri USR de pe la 1968 (nici nu văzusem lumina soarelui pe vremea aia) și sufereau al dracu’ pe motiv că scriitorul nu mai e el respectat în societatea română contemporană și nu-l mai pune nimeni în fruntea bucatelor. Și mamă ce mai chiolhanuri scriitoricești rememorau distinșii și cum li se umezeau vocile de emoție și cum povesteau ei cum venea Zaharia Stancu cu valiza cu bani și cum trăiau o lună de zile din onorariul pentru un căcat de poezie publicat printr-o revistă literară și cum primeau drepturi de autor cît să-și cumpere o Dacie pentru un flintic de plachetă de versuri (cică se plătea la numărul de pagini)! În fine, era o feerie pe vremea aia și distinșii foloseau toată retorica din „Epigonii” ca să pună în antiteză trecutul glorios și prezentul nemernic, după cum frumos am învățat la școală de-am ținut minte pînă în ziua de azi.
Acuma, dacă ar fi fost numa’ distinșii moșulici din subsolul literaturii române, nu m-aș fi impacientat prea tare, nu sînt cu naturelul simțitor. Dar am auzit și pe unii din congenerii mei nu numai vorbind la crîșmă ci scriind negru pe alb prin foi tipărite cum că poetul e axa lumii și ar trebui să fie plătit de stat ca să stea el să scarpine muza. Pretenția poeților că producțiunea lor are un rol social bubuitor, psalmodiată pe toate vocile, la toate colțurile și cu limba între bucile tuturor puternicilor zilei, la nivel județean, interjudețean și național, la care asist de mai bine de douăzeci de ani, umple latura sensibilă a ființei mele de vomă violet. Și trebuie să spun răspicat că, în ordine socială, poetul e doar un breloc eventual simpatic, amuzant și frecventabil. Ce produce el e important într-o altă ordine decît cea socială și, dacă n-are conștiința acestui adevăr, ar face bine să se apuce de pescuit, e posibil să fie mai util acolo. De-aceea, pretenția poetului de a fi recunoscut, de-a fi plătit și răsplătit de societate e nu numai tembelă dar și producătoare de avortoni. De la Romantism încoace, o stafie bîntuie România: poetul mizer, chinuit de muză, încotoșmănat în zdrențe, băutor de cafea ieftină și alcool contrafăcut, fumător de mahoarcă, consumator de parașute ofilite, ros de o boemă gratuită și, eventual, de oftică. Trăitor din mărunțișuri, poetul nostru trebuie musai să fie nepotrivit pentru a-i încredința vreo sumă de bani altfel decît ca ofrandă adusă pe altarul literaturii. Trebuie să fie incapabil de vreun gînd lucid și pragmatic, sub sancțiunea sinuciderii muzei din dotare (de obicei, vreo gîscă bovarică, slinoasă și neepilată). Astfel încît mă bucur că nu se cîștigă nimic material din poezie: dacă din perversiunea asta fertilă a spiritului ar ieși și bani, n-ai încăpea de poeți în autobuz. Fără bani, însă, rămîn în poezie pe termen lung numai cei cretini și cei cu vocație. În concluzie: 1. Nu dau doi bani pe poetul cu ambiții sociale pe barba poeziei lui! 2. Îl ignor pe poetul incapabil de o carieră extraliterară, neputincios în a hrăni și adăposti o familie, sau, dacă e burlac convins, în a se hrăni și adăposti pe el. 3. Îl diprețuiesc pe poetul care își construiește opera avînd în vedere, ca finalitate, recunoașterea socială și recompensa. PS. Pentru adepții modelului „romantic”: Eminescu a muncit de i-au sărit capacele ca să-și cîștige pîinea. Sigur, el nu avea așa niște meditații profunde despre spiritul pur care trebuie să refuze socialul și preocupările meschine. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate