în satul dintre dealuri casele au nume de răzeși
oamenii sunt case de lut

timpul usucă drumurile într-o tăcere galbenă olarul
e singurul care mai trăiește

*
sunt nepoata nepoților răzeșilor
oamenii liberi

*
știi, Radu,
cred și acum că bunicii mei sunt vrăjitori

când eram mică au facut casa asta mare
toamna mirosea a must de nohan și era verde nucă pe degete
apoi venea iarna bunica țesea la razboi bunicul ne spunea povești cu popoarele migratoare
ei erau înăuntru eu eram în afara lor sâmbure

acum ei sunt afară cu îngerii și înăuntrul meu sâmburi
acum eu sunt mare și casa asta mică

fără îndoială bunicii mei sunt vrăjitorii care schimbă lumile
cresc-descresc-apar-dispar
casa
prispa
perele de se coceau la sânt ilie
vița de vie
fântâna
cuptorul de pâine

*
un singur lucru e neschimbat
rădăcina de vânt are aceeași aromă dulce-amăruie de lut crescut din copilărie

*
la sânta mărie mare trebuia să urc în podul bucătăriei să prind câte-un porumb din cei ce nu știau încă zbura

din întunericul cald foșnet de pasăre tânără
speriată
mă prefăceam că-l scap
lăcrimam aripile crude îmi intrau în ochi penele speranțele

bunicul mă aștepta blând
zâmbea la capătul scării știa că voi crește

acum podul e pustiu doar aerul mai miroase la fel
a zbatere măruntă și fragedă

*
în seara asta bat clopotele din lemnul vechi
de sub coastă de undeva nu știu bine de unde rădăcina e ruptă
și doare

le aud
mă cheamă iarăși

*
deschid messengerul cu dumnezeu iluzia că în lista mea vreun înger
îmi va spune nu plânge nu plânge nu plânge
pun status cuminte floare-de-lut
și aștept
toți îngerii mei sunt offline

poate nu vin pentru că pomelnicul meu e subțire
am lacrimi de dat
am morți de purtat
și cam atât

*
clopotniță deschisă pe deal înserarea
doi copii lângă ea mă privesc tăcuți

cum vă cheamă
întreb
eu sunt costel zice ăl mai mare
el e bogdan căluțul meu (legat cu o sfoară cel mic îl urma)
pot să vă fac o poză
privesc amândoi o singură uimire nu mă-nțeleg atunci le zâmbesc blând ca bunicul și le spun de jos de la capătul lumii mele
vedeți crucile acelea două negre sus după nuc
mergeti acolo și luați pomana
e pentru voi
vin și eu dar ceva mai greu sunt bătrână
atât de bătrână

cei doi prunci înaintea mea pe cărare printre morminte
nu aleargă nu privesc înapoi nu se tem
unul e costel călărețul celălalt bogdan e căluțul
se așează cuminți așteaptă cornurile cu nucă
mă așteaptă
sunt vii nu știu încă să zboare

*
undeva unor îngeri le e foame
cu mine nu vor să vorbească nici pe aici
nici în ceruri

așa și pre pământ

*
pe vârful dealului sunt pietre de pe fundul mării
spune mama fiica răzeșilor
mai apoi a venit uriașul munților hercinici
și-a scuturat spre nord o-ncruntare înainte de-a pleca pe jumătatea lui de lună
timpul trecut

*
printre crucile mele de argilă
o floare simplă de lut copilăria
primul mers pe bicicletă
primele povești
întâia libertate

*
trăiesc ce-am fost când nu știam ce voi fi

*
acum
singurul viu dintre dealuri
nucul lasă galben timpul să cadă blând
un zâmbet pământ

e-atâta liniște aici
toți morții mei dorm cuminți
încă o toamnă