IPOSTAZELE INSULEI
1.

Prin rețeaua de crengi învălmășite, brațul, lat de vreo patru-cinci metri, se vede clar: umflat, vijelios cu unda tulbure și cafenie. Nuanța cafelei cu lapte, de fapt cicoare prăjită amestecată, în cana cu buline verzi, cu lapte proaspăt muls. Aroma junincii cu ochi languroși de Hera. Homer pe vîrful limbii. Fîn proaspăt cosit. Pod învălmășit în miscelaneea de amintiri prăfuite. În cufărul din nuiele, exemplarul cu file răscoapte de căldura verii, din „Atlantida” lui Pierre Benoît, un apaș din plastic colorat, încremenit într-o pîndă continuă și o fiolă de medicamente, în care plutește mumia intactă a unui fluture coadă-de-rîndunică. Briceagul de plăsele în formă de pește e în buzunarul meu. Cuiburile de rîndunică de sub streașină sunt intacte, dar părăsite.
Îmi suflec pantalonii și trec repede minusculul Amazon înspumat, care-mi ajunge pînă la genunchi. O pîlnie în nisipul de pe fund mă face să alunec pînă la brîu. Ies pe mal ud, dar cu entuziasmul uscat de fierbințeala reîntoarcerii.
Insula e acolo, unde am lăsat-o în urmă cu exact patrusprezece ani. Conturul i s-a schimbat, pare mai înaltă și alungită spre aval, iar burta golfului dinspre malul stîng s-a rotunjit, gravidă cu ultimele aluviuni. Arinii și sălciile și-au îngroșat trunchiurile, hățișurile s-au îndesit ca o junglă, dar poiana cu iarbă răcoroasă e la locul ei. Mîlul fin și cald îmi mîngîie tălpile în timp ce pășesc nerăbdător spre inima ei. Găsesc repede lespedea de calcar și săgeata dăltuită cu grijă în obrazul aspru al pietrei. Nord-nord-est îmi arată busola, dar chiar și fără ea aș găsi imediat salcia înclinată ca o provă de goeletă, scorbura și cutia de tablă în care erau înainte dropsuri. Vopseaua în culori vesele s-a scorojit, sub petele de rugină, doar puțin roșu decolorat și fondul bleu decorat cu steluțe de tinichea.

2.

Ori de cîte ori ating o bucată neșlefuită de lemn, îmi amintesc filă cu filă, capitolele dintr-o carte pierdută. Dacă aș afla titlul și autorul farmecul misterului s-ar pierde.Așezat la masă, recitesc atent rîndurile scrise cu cerneală decolorată din caietul gros, cu file îngălbenite:
„ Securea se înălță și reteză primul trunchi de stejar care îi ieși în cale. Apoi al doilea, al treilea, al zecelea și tot așa fără să obosească, pînă cînd tot stejărișul fu culcat tot la pămînt. Cu mișcări mai lente, ciopli cu atenție prima siluetă: din trunchiul solid, acoperit cu scoarță cenușie și licheni deși, un tors de soldat, Crengile deveniră membre. Reușind fără greș, trecu la al doilea, la al treilea, la al zecelea, pînă cînd toată culcată se reînălță pe picioare bine strunjite de războinici.Din buturugile diforme securea ciopli capete tari, cu trăsături aspre și priviri verzi. Ar fi fost nevoie de cherestea de nuc pentru trupurile ofițerilor și de lemn roșcat de palisandru pentru general, dar minunea se înfăptui și fără esențe scumpe: o armată de lemn, vie, amenințătoare, mirosind a talaș mărșăluia spre vale...”
Securea, cu care despica moșu-meu butucii, e încă înfiptă în buturuga pe care-i rezema. O scot cu greu, în postura desuetă a unui Arthur deghizat. Ce mult îmi doream pe-atunci un excalibur adevărat, o lamă tăioasă de oțel albăstrui în locul săbiei de lemn care reteza capetele-inflorescențe ale scaieților înalți, metamorfozați în saxoni, nibelungi sau războinici sarazini. Coasa ruginește într-un cui, în grajd, lîngă grebla deadunat fînul. Lemnul ieslei, șlefuit ca o mobilă scumpă, are printre crăpături fire roșcate de păr. Mirosul s-a distilat subtil și-n locul izului tare de amoniac și uger cald, stăruie o boare discretă ca aripa unui ochi-de-păun căzută în cana cu ceai de mentă. Mosc zburător și verde peren.

3.

Am făcut încă o traversare, cărînd bagajele. De data asta am pășit cu precauție, sondînd mîllul înșelător, sprijinindu-mă într-o creangă dreaptă de plop desfrunzit, evitînd anaforele și pîlniile ascunse de pe fund. Soarele apunea între văluri de galben-aprins moarat cu vermillon și garanța.
Am desfășurat de pe mosor firul de nylon și l-am legat trainic de o joardă de alun. O pană de gîscă în loc de plută și aidoma ca pe vremuri după ce am aruncat cîrligul, am avut un neașteptat noroc. Trei mrene de-o palmă și un somotei lung cît antebrațul se zvîrcoleau încă vii, sclipind spinări de argint în iarba moale.
Adunînd vreascuri și cioate uscate pentru foc, mi-am reamintit vechile reflexe de la adăpostirea în căușul palmei a chibritului aprins pînă la clăditul rugului domestic și pîrpălirea cărnii albe și fragede de pește.
Am îngropat capetele și șirele descărnate, de parcă prin hățișuri ar rătăci firoșii grizzly hollywoodieni.
Rîul pe înserat devenea un Orinoco de piele umedă, aruncată peste unde, din mal în mal.
Cînd din jar n-au rămas decît sticliri palide, am aruncat în cenușa caldă un morman de crengi verzi de salcie . Palele acre de fum au rotit escadroanele de țînțari spre vîrfurile foșnitoare ale arinilor. Insula mea respira ușor în noapte ca o femeie fumurie.
Sunetele nopții, estompate în boarea umedă, întunericul catifelat, foșnetul continuu al frunzelor, mirosul de verde intens, țîrîitul greierilor de sub podeaua cortului, toate se depănau pe rînd din ghem, redevenind clipe renăscute.

4.

Refac insula din vorbe. Conturul unei hărți imaginare, desenate cu migala unui cartograf medieval. Întîi măduva poveștii. Apoi din coloana ei vertebrală, munți, coline, rîpe și albii de rîuri. Inima, polul interior al pămîntului, poarta spre continentul piedut. A patra dimensiune a imaginației.
Fiecare are o insulă a lui, pe care o poate regăsi în senzații, mirosuri, sclipiri fugitive pe retină.
În vara aceea merele aveau gust de mango, iar perele de papaya. Pepenii erau chiar ananași fără coajă. Insula era presimțită, tropicală, misterioasă, trebuia doar s-o descopăr înaintea altora. Pînă atunci scrutam orizontul din vîrful catargului. Goeleta mea era un castan gros de treizeci și nouă de ani, văruit pînă la înălțimea unui stat de om, cu o chilă solidă de crengi groase, ramificate, la intersecția cărora stăteam ca Ahab pe duneta lui Pequod”, într-un picior.
Comoara era pregătită: ceasornicul de argint cu lanț și limbile înțepenite, un fragment de os, un cartuș nou-nouț, o piele translucidă, marmorată de șarpe, și pumnalul ruginit descoperit în carnea rîpei. O altă aventură care completează puzzle-ul povestirii. Scrisoarea am redactat-o mai tîrziu, după ce insula a răsărit virgină din ape.

5.

Am reflectat îndelung, înainte de a-mi desluși, mie însumi, cele patru dimensiuni ale insulei.
Prima e cea a cărții. Accesibilă oricui poate trece dincolo de sensul paginilor. Al doilea reper este imaginația, fără de care insula nu se putea întrupa. O inundație, prăbușirea unor trunchiuri în albia rîului, aluviunile clădite an după an în jurul acelui accident nu-s îndeajuns. Febra explorării te înfundă în neant, și exploratorul eșuează dezamăgit înainte de a găsi limanul, nu-și visează ostrovul predestinat. Al șaselea simț îmi spunea că insula trebuie să apară, iar pînă atunci o ajutam să se nască, fragment cu fragment, contur peste contur, din reflexia cărților suprapusă peste evenimentele unui timp nedefinit. Ciopleam nava care să mă poarte spre ea. Lemnul e încă intact, deși castanul doborît de trăznet s-a metamorfozat în scîndurile unei mobile stranii, nici șifonier, nici ladă. Pînă astăzi acolo s-au păstrat, ca și cearșafurile din olandină fină, înmiresmate între flori de levențică uscată, amintirile.
A treia dimensiune a fost revelația că expediția spre insulă ar putea fi reală. Mi-a dat-o un magician al literelor, un soi de Nemo, altoit pe Prospero și căpitanul Cook, toți într-unul. El mi-a indicat direcția, mi-a înmînat instrumentele de navigație, fără să-mi spună coordonatele precise. De la astrolab la strigătul înfrigurat din vîrful catargului: „terra ferma”! De la abecedar la atlasele din biblioteci, pas cu pas.
Am aflat că a patra dimensiune a insulei este memoria și am plecat să-mi redescopăr visul și comoara. Firește pe hartă am pictat în urmă cu patrusprezece ani avertizarea „hic sunt leones” , primejdioasele clișee augmentate de banalul realității și hiatusurile memoriei care pîndesc din neant, redutabilii monștri ai reveriilor.

6.

Ploile s-au succedat în acea toamnă aproape două săptămîni neîntrupte. Rîul s-a umflat neprevăzut, depășind cotele de inundații normale din martie. Fenomenul e rar și se repetă cu asemenea amploare la intervale de patrusprezece ani, cînd apele smulg bucăți întregi din mal, inundă ostroave și modifică limanul croind noi brațe și arhipeleaguri. Cînd norii s-a risipit, cadavrul insulei zăcea sub sub mii de metri cubi de apă. Nici cînd puhoaiele s-au retras n-am găsit sub unda limpezită vreo palmă de glie înverzită, sau măcar umbra plajei cu nisip imaculat. Rîul a cărat totul la vale: poiana, arinii, malurile ondulate ca niște șolduri de ondină, salcia scorburoasă. chiar și ultimul gram de pămînt din trupul ei.
Peste alți patrusprezece ani, pe o plajă izolată sau într-o metropolă riverană, un puști ar putea găsi aruncată de valuri pe mal, o cutie veche, ruginită, din tablă, în care pe vremuri se ambalau bomboanele.