La un moment dat, Dumnezeu mi-a scos în cale omul care dăruie din dragoste și din credință. Îl cunoșteam din auzite. Îl mai întâlnisem și în alte dății. Dăruia fără să ceară. Dorea numai ca lumea să cunoască fapta sa, deși această dorință era discretă… Sau poate așa am crezut…

Știm că Dumnezeu îi dăruise bunăstare materială. Că era credincios. Că singur și din banii săi ridicase o biserică, ceea ce, în vremurile pe care le trăiam, nu era la îndemâna oricui. Era, ce să mai!, un boier din alte timpuri, care trăia în vremurile noastre. Nu avea copii.

Trăia într-un fel de palat cu soția. Acolo, undeva într-o cameră din răsărit, avea un paraclis. Loc de rugăciune. O biserică în miniatură. Pentru două persoane: el și soția lui. Intimitatea era un lucru sfânt, iar programul zilnic… și de ar fi venit popa cu icoana, tot nu și l-ar fi schimbat.

Așa cum am spus, îi cunoșteam. Adică, mai bine zis, îi cunoșteam dărnicia și dragostea față de casa lui Dumnezeu, însă, niciodată nu am încercat să îl caut, să îi forțez, fie cât se poate de delicat, dărnicia… Cred că știa ceea ce știu despre el. Felul în care mă primea de Crăciun și de Bobotează, mândria și puterea ce o avea prin faptul că era prieten cu Mitropolitul, mai marele meu, funcția ce o deținea - director administrativ al unei firme de succes - îi dădeau, din punctul lui de vedere, toate motivele de a se comporta cu toți așa cum se comporta și cu mine, adică, indiferent la ceea ce eram, neîngrijit în vocabular față de ceea ce reprezentam, superior tuturor celor cărora nu trebuia să le dea socoteală, abuzând de cunoștințele sale culturale și de notițele sale de care nu se dezlipea și în preajma cărora mereu sta așezat la un kitch de birou, ce se voia a reprezenta fie un director, fie om de cultură, fie om cu relații, fie om bogat, adică… ce să mai!, un om cult, literat și educat… deși, din păcate, fără să realizeze ridicolul, nu se rușina mărturisind și chiar se mândrea cu faptul că pornise de jos, spălând covoare, slugărnicind lăutari și oameni ai tinereții sale, măturând și ștergând pardoselile restaurantului Minerva, strângând și trăind din firimiturile și bacșișurile pe care le dăruiau cei pe care îi servea la mese sau cărora le făcea felurite comisioane către domnițe ușoare.

Construisem, după cum Dumnezeu rânduise și mă împuternicise, o biserică. În linii simple și albă, părea o porumbiță gata să își etaleze nevinovăția tuturor celor care aveau timp și ochi să o privească. Multe mai erau de dus la bun-sfârșit la această construcție, iar acest binefăcător, despre care am vorbit, s-a oferit a contribui din bunăstarea și dragostea lui pentru Dumnezeu și casa Sa, la înfrumusețarea acestei biserici.

Mult s-a bucurat sufletul meu când l-am văzut în pragul sfintei biserici. Inima s-a copleșit de emoția întâlnirii cu un binefăcător și un iubitor de Dumnezeu. Rar se întâmplă să întâlnești în zilele noastre astfel de oameni. Din altar, de unde mă aflam, am ieșit în întâmpinarea lui. Mă așteptam să îl descopăr modest, curat și sincer însă, prima întâlnire a fost una ca de la sărac la bogat, ca dintre fariseu și vameș, ca și cu un înger rătăcit. Felul meu de a fi și gândul că nu eu și biserica trebuie să câștige, m-a făcut să îl întâmpin umil, liniștit și binevoitor, lăsând sufletul, inima și cuvintele ce le voi rosti în grija Domnului. Simțeam și vedeam că îi place umilința mea și puterea lui asupra mea. Îi intrasem în joc. S-a oferit să cumpere catapeteasma bisericii. Cea care era, era una provizorie, din rigips. Am acceptat neclintit, deși știam că un om ca el mereu ne va aminti că datorită lui – nu știu dacă conștientiza ca Dumnezeu lucrează prin oameni - am reușit să aducem îmbunătățiri bisericii.

Dialogul nostru a început cu un reproș. Mi-a aminti că „l-am ocolit”, adică faptul că în tot ceea ce am făcut bisericii, de la începutul construcției, nu am apelat și la ajutorul domniei sale. Am insistat că datorită nesăbuinței mele dar mai ales, datorită faptului că am auzit de faptele sale cele bune făcute pretutindeni, nu am îndrăznit să insist spre ajutorul său. M-a privit ironic și avea o privire dreaptă.

M-a chemat, atât pe mine cât și pe colegul meu, care de curând s-a alăturat muncii și slujirii mele, la