... nu găsesc ușor cuvinte ca să descriu emoția ce mă cuprinde doar gândindu-mă la anii copilăriei, mai ales la zilele ce precedau Sfintele Paști; cel mai mult îmi plăcea ziua de sâmbătă, numită chiar ”Sâmbăta Mare”. Pe tot parcursul acestei zile aveam o mulțime de motive să mă bucur, împreună cu frățiorii mei. Nu leneveam dimineața în pat, cum făceam alte dăți, așteptând ca mama să se enerveze măcar un pic și să ne articuleze cu câte-o vorbuliță de-a ei, ci dimpotrivă, abia că deschidea gura, săream din pat ca pișcați de ceva nevăzut... sărăcuța mama! Ea se scula cu noaptea-n cap, pregătea aluatul pentru pâine, cozonaci și pască. Pe noi nici nu ne mai vedea din cauza multor treburi, nereușind să fie în ritm cu ceea ce își propusese... parcă o aud: ” Ia viniț’ la mini-ncoași! Aț’ mâncat ceva? Dacî nu, uice-acolo-i lapcili gata șert, punițî-vă șî mîncaț’ oleacî, apoi treșiț’ șî mă ajiutaț’, cî gi una sîngurî niși nu-n văd capu gi-atîta treabî”. Știam că într-adevăr avea mereu multă treabă, se mișca asemenea unei furnicuțe, mereu avea câte ceva de lucru în mâinile ei bătătorite ca ale unui bărbat muncitor... Trăgea cu coada ochiului și către noi, din când în când. Nu ne dădea ocazia să facem rele, boroboațe de copii... ”Ia, gata!... gi-acu’ sî-n’ treșiț’ tăț’ la treabî: tu Sîlvi, adî lemnili, îs gata tăieci, puni-li lîngî cupcior! Marișel, tu puni mîna pi măturî șî mai curățî odatî tătî ograda! Petricî, tu vinî sî mestiși brânza pentru pascî”... De dimineață, se simțea în aer parfumul florilor de corcoduși sălbateci și de la zarzării din grădinile oamenilor. Asta doar până pe la ora nouă. Cam pe la această oră, deja erau familii care scoteau prima șarjă de la cuptor, după miros ne dădeam seama a ce mirosea... a cozonac... a pâine... a pască... a sărmăluțe... și-așa, ne săturam doar cu mirosul atâtor bunătăți. După amiaza, pregătea ceaunul mare pentru fiert și vopsit ouăle de găină, cam câte șaizeci, optzeci. Nu le fierbea mult, știa că nouă ne plăceau dacă rămâneau un piculeț mai moi. După vopsit, trebuiau unse cu ulei ca să nu se ia vopseaua de pe coaja oului. Era treaba noastră, a copiilor. Ajutam pe mama, făceam tot ce ne cerea și tare-am fi vrut să ne dea câte ceva din ceea ce ieșise din cuptor. Ea ne spunea: ”Nu aveț’ voi’ sî v-atinjiț’ gi-aiesce pînî cînd vinim gi la bisăricî, gi la Înjieri! Sî șim înțăleș’, da?” iar noi trebuia să spunem "da". De-ar fi găsit ceva început, sau lipsă, ar fi pus mâna pe vărguță, căreia îi știa doar ea locul, ca nu cumva, să o găsim noi, să i-o rupem și să nu mai aibă cu ce să ne șfichiuiască, atunci când o meritam, câte un pic. Cel mai norocos era Petrică, mezinul, care ne povestea apoi că, fără să-l vadă mama, îmbuca pe furiș câte-o lingură de brânză dulce, amestecată cu ou și mirodenii după rețeta mamei. Așa e-n viață, fiecare cu norocul lui!... Abia spre seară pregătea și borșul. Un borș mult mai bun, nu ca cel din toate zilele. Cum reușea, nu știu. Atâta pot să spun că era tare gustos...
Era seară târziu și noi începeam a adormi pe marginea patului. Ne-ndemna să mai rezistăm un pic, să ne mai jucăm. Atâta așteptam... să ne spună ea, că săream din nou precum iezișorii din „capra cu trei iezi”... nu știa cum să ne mai potolească. ”Mă panchionițîlor, gata, v-o trecut somnu’? Ia, la-mbrăcat, șî iarî la bisăricî!”... Plecam împreună cu mama de obicei... Se-auzea cum bătea toaca în turnul bisericii. Vânticelul de primăvară făcea ca sunetul de la toacă să se audă când mai tare, când mai încet. În mâna stângă, ea avea cinci lumânări, pentru fiecare din noi câte una; la sfârșitul ceremoniei de Inviere, trebuia să le aprindem și să participăm la Procesiunea luminii... Tata venea de unul singur, mai pe urmă, ajungea mereu după ce intra preotul pe altar, întotdeauna își mai găsea câte ceva de așezat. Participam cu bucurie la slujbe. Se cânta în latină, nu-nțelegeam nimic, dar eram fascinat de liniștea ce mi-o inspira cântul gregorian, cu o expresivitate aparte, încât mi se părea că visez Raiul...