... în sâmbăta din ajunul Duminicii Floriilor, ca o acțiune constantă a vieții oamenilor satului meu natal, soseau „musafirii corturari”, cum le spuneau copiii acelor vremuri țiganilor nomazi; o caravană mică, formată din trei, patru sau chiar cinci căruțe câteodată, trase de măgari sau catâri. Coborau din căruțe abia când ajungeau la locul destinat, după podețul de peste pârâu... se-auzea parcă la comandă, din căruțele una după alta: „Hooo”, „Hooo” , cu voci de colorații variate, copii, femei, bătrâni. Întăi coborau bărbații, mustăcioși, cu pălării pe cap, ce luau catârii și măgărușii de hamuri conducând căruțele la umbra răchitelor, chiar lângă apa pârâului. Se-auzeau iarăși corurile de „ho”-uri care de data aceasta indicau faptul că se putea „debarca” din căruțe; își dezmorțeau mai întâi încheieturile amorțite de lungul drum; unii dintre ei își căutau locuri dosite pentru urgențele fiziologice. Bărbații deshămau animalele de povară, le dădeau apă să bea din pârâu, apoi, așa cum făceau de fiecare dată la sosire, le lega la umbră, punându-le porția de fân pentru a mânca în tihnă.
După o scurtă recunoaștere a locului, cel mai în vârstă dintre ei hotăra locul fiecărui cort ce urma să fie instalat: lângă stradă cortul cel mare, principal, unde se adunau cu toții la masă, la sfaturi, la petrecerea timpului împreună cu toți ai șatrei; la doi metri circa depărtare, către apă, își amenajau corturile fiecare familie...
... până seara târziu stăteau în fața focului, se auzeu vorbe nedeslușite de noi, copiii, cântece frumoase, și ne minunam urmărind de depărtișor dansul fetișcanelor și băieților, puilor de țigani.
... oameni destul de liniștiți, cu bun simț, nu tulburau niciodată activitățile satului... erau doar musafiri; ce aveau de rezolvat între ei, duceau la bun sfârșit între corturi, cu un pic de zarvă, pe teritoriul ce momentan îl stăpâneau. Urmăream curioși, făr’ să-țelegem nimic... spionaj de copii!
... începând cu ziua de luni, porneau prin sat, pe la porțile oamenilor, încărcați cu mărfuri confecționate chiar de mâinile lor: tigăi, crătiți, ceaune, linguri de lemn, clopoței de mărimi diferite și multe altele. Ne bucuram când auzeam strigând din ce în ce mai aproape de casa noastră: „Hai la linguuuri!”...”șiaunii”... nerăbdători, de după colțul bucătăriei, urmăream momentul când aveau să ajungă și la poarta curții noastre; câteva bătăi de băț în poartă, apoi: ”Cucoanîî!”...”coanîî!”... ” cuconițîî”
... știam că mama avea de gând să cumpere ceva nou, anume, un ceaun mai mare, că noi crescusem și mâncam mai multișor; îndată ce i-a auzit, mama s-a îndreptat spre poartă, le-a deschis ... s-au înțeles ușor... ne-am apropiat și noi, cei trei frățiori, să ascultăm decurgerea tratativelor pentru cele trei obiecte alese de mama: un ceaun, o tigaie destul de mărișoară și o oală mijlocie din aluminiu, pentru fiert laptele. Eram chiar aproape cănd a-nceput târguiala: ” Șî cît vrei pi-aieste tăci trii?” ...
„Pîii, conițî, nu vreu mult... dă-ni sî am șî eu gi mâcari pentru purageii nii... trii kili gi lapci, trii găini cari sî facî ouî șî douî zăși gi ouî... vezî cî nu-i mult?”... „Păi”, adăugă imediat mama, ” ț-oi da, da' nu tăci cîci vrei tu, cî nu am niși pentru-ai nii îngeajiuns, înloc gi ouî am sî-ț dau jiumeri în unturî, îs buni tari, șî-ț mai dau șî trii verzî muraci. Îi ghini-așă? Și zâși?” Þiganca vorbi ceva cu cei ce o-nsoțeau, pe limba lor și îndată a fost acceptat trocul. Atunci ne-am făcut văzuți și noi, de după grămada de lemne, bucuroși că ne înnoim; fiecare din noi am luat câte unul dintre cele trei obiecte și îndreptându-ne către bucătărioara de vară proaspăt văruită, băteam în ele cu mânuțele...