de fiecare dată îmi amintesc cu drag
de geamul în care se tăia lumina
umplând toată odaia cu sângele ei cald
ca laptele din cana smălțuită de pe plită
în geam,
mușcata îmbătrânea căutându-și rădăcinile
rătăcite prin lutul ars de sete
dar mai ales făcea cu ochiul (roșu de atâta plâns)
albinei mistuite de inutilă zbatere
pe drumul de aur prăfos al razelor
după ce dădeam o raită prin viața de afară
între dejunare și prânzire
mă așezam pe lavița de sub geam
ascunzându-mă de ispitirea văzutelor
coborându-mi pleoapele către lumea nevăzutelor
preț de o tăcere.
și ziua îmi căuta pricină
rostogolindu-mă a joacă prin iarba înaltă
iar seara, după toată alergarea
bunica sufla-n lampă inundând odaia cu zicerea molcomă
și povestirea tuturor nemaiauzitelor.
luna abia ivită, trăgea cu coada ochiului printre dantele
și cum prindea momentul, dădea năvală, până-n colț, ridicând colbul
cu mătăniile ei smerite
tulburând arderea candelei
și dedulcirea sfinților coborâți din icoane
la cuminte ascultare
chiar și acum, dacă dau ocol amintirilor
găsesc același geam
străjuindu-mi somnul și căutările, despărțind depărtările și lacrimile