Nu credeam că și ofrandele dragostei, săruturile se repartizează pe eșantioane de timp, ca și când ai tăia clepsidrele în bucăți și le-ai privi cum își scurg viața pe rând, exact în ordinea în care le-ai așezat sub priviri. Cine s-ar fi gândit, vreodată, că pupăturile cu jind ar putea să domine un anume anotimp? Se pare, totuși, că ele survin iarna, în mod special. Și nu orice fel de iarnă, ci una așa... precum soacra, adică una care vine și uită să mai plece. Dacă te uiți bine, peste tot vezi numai o poveste de amor. Astăzi, chiar am rămas șocată. În drumul spre serviciu, din microbuzul ce rula cu viteză molâie, că până și melcul cobora din locuință mai repede, am putut vedea, în toată splendoarea, o pereche de mașini una în alta, mult prea apropiate, indecent aș putea spune. Un opel și-o dacie într-un voluptuos sărut franțuzesc, aproape în mijlocul străzii, așa... în văzul tuturor. Mai încolo, altele, pe margine, pupau ce apucau: un gard de fier, un stâlp electric, o intrare la o terasă, un plop zălud. Unele amuțiseră. De sub căciulile albe, priveau în gol, înghețate de singurătate și de uitare. Ca niște lespezi cu oglinzi retrovizoare. Și nu mult după aceasta, în plină mamaie, alte două mașini îndrăgostite, într-o îmbrățișare erotică, fiindcă una era răsturnată cu roțile în sus, cealaltă peste ea.
Natură stranie. Nicio mișcare. Viața încremenise. Oriunde te uitai nu vedeai decât pictură de gheață înrămată în coroanele chele ale copacilor, chipuri statice pudrate cu promoroacă. Ce mai, natură moartă cu polei! Doar zgomotul bosumflat al motorului diesel. Și țucăturile... deloc prefăcute! Ca și când moartea avea multă treabă prin oraș. Și mai era și îndrăgostită.
Mă simt un imens microscop cocoțat pe o masă de aer rece de pe care privesc, prin ochiul alungit de curiozitate, monstruozitățile iernii. De parcă aș putea vedea lumea în adânc și toate moleculele, atomii ar fi împrăștiați inestetic. Se pare că baba cloanța n-a mai făcut fierturi din plante amestecate cu răutate, de data aceasta a suflat cu putere răceala din vasele neirigate, prost vascularizate ale vârstei cu care încă se poate lăuda și, după cum vedeți, a făcut ravagii. Sângele ei nu pare de viperă. Este alb strălucitor, un alb nevinovat, inocent. Ce să mai... imaculat. Așa cum știi că este dalbul. V-ați fi gândit vreodată că și zăpeziul poate fi urât, rău și criminal?
Într-una dintre stații, când să coboare, un bătrân, în îmbulzeala cu viscolul și datorită patinoarului de sub tălpi, cade, nu știu cum, luând cu el, spre sărutarea pământului și o tânără cu tocuri înalte. Iată-i aproape unul peste celălalt, dând să se ridice, împiedicându-se, răsturnându-se din nou. Dar, ca un făcut, ghiujul nu mai reușește să se redreseze, însă nici nu solicită ajutorul, că se pare că nici nu-i prea dă inima ghes să pună capăt incidentului, atâta timp cât un trup atât de fraged se află în brațele sale.
Capăt de linie. Cobor. Mă simt greoaie și mă sufoc. Sunt tentată să mă uit într-o oglindă. Sunt atâtea pe drum, ninse, ce-i drept, dar nu o fac, totuși. Eticheta...
Alerg de parcă stau pe loc, timpul mă apasă. Și tot el mă zorește. Mă simt mai obosită decât azi-noapte, după ce mi-am servit porția dublă de poezie și-am meditat, îndelung, la frumusețea din sufletele oamenilor pe care îi cunosc doar din eter. Mă dor ochii de parcă tot drumul acesta a fost un film al săruturilor de groază care s-a reluat pe cele două mici ecrane, simultan. Îmi pare că nu mai ajung la destinație. Mă aud într-o muzicalitate sacadată în duet cu vuietul viscolit de brațele goale ale unei elice. Timpanele vibrează într-o acustică de filarmonică ce nu este deloc în hibernare, într-o ritmicitate perfectă cu pendulările inimii. Aici, acolo. Înainte, înapoi. La stop, doi tineri își vorbesc aproape de buze, tot mai aproape până își înghit cuvintele, până când aburul dimineții face circuit închis prin trupurile lor. Pe lângă cele pe care le-am trăit mai adineaori, aproape că nu mă mai impresionează. Cred că ghearele gerului s-au încleștat în mine. Inima mi-este un bulgăre de zăpadă. Mâinile – sloiuri. Îmi pipăi fața. Simt cum scrijelesc ca într-o scoarță de copac.
Ajung, îmi dau haina repede jos, ca și când m-aș descotorosi de un martor ce a văzut prea multe lucruri urâte. Scot oglinda din poșetă. Mă uit. Doamne, e plină de riduri!
O scap din mâini. Cioburile devin drum de gheață. Imaginile revin tumultuoase. Iată, mă urc în microbuz. Și văd cum mașinile toate se îmbrățișează unele cu altele, ca la un semn. Câteva au înghițit bordurile de zăpadă. Imagini dezmembrate. Stradă decadentă.
Eu mă crispez.

(24 ian. 2010)