București. Ora 6.30. Gara de Nord. După o noapte legănată într-un tren îmbacsit de miros de zgură, deschid ochii și privesc spre geamul ca o mătase murdară. Dincolo de el, peronul pe care trec noapte și zi umbre de oameni, grăbite spre ținte doar de ele știute. Peroane de gară pe care s-au legat și dezlegat povești de viață în ritmul nebun al roților și țipătul locomotivelor.
Cum, uneori, nu mă simt bine în compania oamenilor, mă izolez dincolo de netimp și mă pierd în gânduri. Așa că, mi-am pus o cafea într-un pahar, mi-am aprins o țigară și m-am așezat pe culoar sprijinită de ușa compartimentului. În vagon, vânzoleală mare. Râsete, veselie, nerăbdare, de zici că tocmai aici se împărțea vremea în bucăți. Aiurea. Străini și ciudați mi-au fost toată noaptea drumeții de ocazie cu privirile lor de taină, cum vezi, mai mereu, în ochii lumii.
Primul gând care-mi umple mintea e că viața-i ca un tren. Treci prin tunele, pe la semnale, prin noapte, ziuă, ploi, soare, furtuni, acuarele agățate de dealuri, munți, prin ierni, primăveri, veri, toamne pastelate și apoi cobori obosit într-o gară. Într-un oraș sau într-un sat, unde-ți cauți dragostea, ca și cum acolo ar fi ultima ta șansă. Viața, ca un tren flămând de timp și distanțe, plină de iluzii trecute prin vămile sufletului la țărm de eternitate neobosită. În fond, călători pe drumuri neștiute. Doar trenul pleacă. Noi rămânem pe loc cu nerăbdarea mută, cu bagajul visurilor, o-mperechere de straniu și comun, o chemare de vino-ncoa între soare și pământ.
Sărmana de mine, mai port și astăzi stigmatul cererilor mele dintre ce aș vrea să am și ce ar putea să mi se dea. Așa e omul. Ciudat. Tot așa, în bizareria mea, am avut și eu credința că, primul armistițiu planetar mi s-ar putea datora mie. Paradoxal e că n-am fost nici ieri, nu sunt nici azi și nu voi fi nici mâine decât o biată ființă care simte că trăiește în afara timpului ei.
Tot așa, pe un astfel de drum neștiut și tot dintr-o gară, cu trenul vieții lui, pleca în timp și distanță, în urmă cu vreo 61 de ani, un copil, ce avea pe atunci doar 14. Îi murise mama cu 7 ani în urmă. De sărăcie, dar și din neputința medicilor, sau poate, din voia sorții. O răceală puternică i-a curmat zilele. Femeia aceasta, pe numele ei biblic de Ioana, lăsa în urmă 4 copii: 3 fete și un băiat. Înainte de a-și cere iertare lumii a mai apucat să-i ceară lui Niculae, soțul ei, un ultim lucru, care părea că vrea să-i smulgă un jurământ, și anume: să aibă grijă de băiat. Băiatul lor, pe care-l chema Ion.
Dar nu a fost așa. Soarta, pe mai departe, a copilului de numai 7 ani s-a dovedit o prăpastie, o suferință perpetuă, alimentată de sentimentul dezrădăcinării de mai târziu. Înțelepciunea copilului de atunci dar și a bărbatului maturizat prea dinvreme l-a făcut să privească tot ce urma în viața lui ca pe o amprentă a destinului, infinit cu mai multe dureri decât bucurii. Însă, firea, caracterul dar și amprenta genetică specifică oamenilor născuți în neospitalitatea Bărăganului l-au ajutat să treacă peste timp, să-și facă o familie și să găsească aici iubirea, pe care nu a mai găsit-o niciodată după moartea mamei lui. Departe de Bărăgan, undeva în Ardeal. S-a obișnuit cu ardelenii, cu vorba lor apăsată, cu firea lor domoală, cu negraba lor, cu sufletul lor curat. Ce a urmat e ușor de ghicit. Și-a ales drept parteneră de viață, o ardeleancă, o fetișcană de vreo 19 ani, frumoasă foc, cu cozi bălaie și groase pe spate, cu pielea albă, nearsă de soarele nemilos al Bărăganului, la munca câmpului. Omului acesta i-a dăruit Divinitatea un copil. O fată, care și-ar fi dorit tare mult să-i fie dat drept nume de botez, numele de Ioana. Cum o chema pe bunica ei, neștiută. Fata asta, fără numele de Ioana, i-a dat acestui om, tatăl ei, tot respectul, toată prețuirea și iubirea.
Dar, dragă cititorule, nu vad de ce te-aș mai întrista cu povestea acestui om, că doar e o poveste de viață, care poate începe în orice gară, într-o zi când poți cumpăra un bilet, pe care-l mai poți plăti și astăzi cu suferințe, lacrimi și sudoare. Trenul lasă în urmă decorul priveliștii, mai cu un capăt de pădure, mai cu un ochi de apă, mai cu un mac crescut pe lângă mirosul de șină, iar eu mai beau o gură de cafea, mai slobod un fum de țigară, parcă ninsă și ea de atâtea aduceri aminte.
Se apropie o gară. Inima stă să-mi sară din piept. E gara, unde cu 61 de ani în urmă, un om urca în trenul vieții lui. Lehliu-Gară.
Acel om e tatăl meu pentru care-mi primenesc mereu sufletul cu infinită iubire. El a câștigat pariul cu viața și nu s-a revoltat în fața suferinței. Acestui om, tatălui meu, i-am făcut o promisiune. În această vară, va reveni. Într-o gară. Gara, de unde a luat trenul vieții lui.