Am plâns la nașterea ta ca un copil, chiar dacă nu eram atunci pe lume... Am crezut c-o să te pot apăra de mine și că într-un final vei ajunge să mă salvezi. Am crezut în tine încă din prima clipă în care ai deschis ochii și s-a inventat dimineața, chiar dacă toți mi-au spus că te-ai născut noaptea pe furtună și ești mai mult lumină de fulger decât viață.

Să știi că eu nu te-am confundat niciodată.

Te cunosc dinainte de-a știi să fiu, dinainte de-a se împărți lumea în două tabere, dinainte de rău sau de bine, dinainte de mine.

Te iubesc nebunește pentru că ești singurul loc din lume unde îmi încape sufletul.

Nu e nici ziua mea, nici 14 februarie și nici 24, dar mi-aș dori să-mi dăruiești din nou un buchet de culori învelit în primăvară și să-mi spui că de-acum timpul se măsoară doar în râsetele noastre, că unicul ceas pe care-l am se cheamă dragoste și că n-am cum să fiu singură dacă exiști; apoi, vreau să mă iei în brațe pentru c-o să vină o zi în care-mi va fi foarte teamă de întuneric și știu că de-atunci încolo va trebui să mă descurc fără noi.

Mai ții minte cum fugeai după mine ca să mă săruți?

Eram copii, poate chiar mai copii decât suntem acum. Ne uitam pe furiș unul în ochii celuilalt.

Știam să râdem pe-atunci.

Mi-ai dăruit inima ta pe un șervețel. Þi-am rupt-o. Credeam că poți face alta oricând.

Am crescut în jurul tău. Câteodată se întâmpla prea repede și nu ne mai încăpeam în piele.

Într-o dimineață, imediat după ce m-am trezit, am realizat că ai devenit altul. A trebuit să facem cunoștință din nou, să mă îndrăgostesc iarăși, să mă acomodez cu noul tău nume și să mă comport ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic.

Am dansat împreună într-o noapte care sângera cu vin.
Mă chinuiam să-ți explic că pe mine mă amețește doar felul în care ai învățat să mă privești de când ai devenit altul. Mă învârteai nepăsător prin aer așteptând parcă să devin una cu el ca să mă poți inhala, să-ți dansez toată noaptea ca o nebună prin plămâni. Dar ochii tăi negri au înghițit lumea într-o clipă și doar eu am rămas pe dinafară, singură, agățată-n genele tale. Am început să plâng până m-am transformat în lacrimă și m-am scurs pe obrazul tău palid.
Þi-am spălat chipul până când ai devenit doar niște cuvinte, cuvinte care nu îți mai aparțineau.

Atunci am înțeles că se făcuse din nou dimineața aceea în care trebuia să porți un alt nume. Un nume cu ochi căprui și melodii vechi pe care le fredonam împreună ore-n șir la telefon. Respirai altfel și-am început să râdem tot mai rar. Te construiam noaptea din cuvinte, dar niciodată nu am reușit să-ți pun în loc de mâini "te iubesc"-uri și vocea ta începea să mă doară. Așteptam dimineața mușcându-mă de buze până la sânge. Nu mă puteai săruta oricât de mult ne-am fi dorit poate amândoi.

Diminețile nu se mai făceau așa că neavând de ales, te-am reclădit într-o noapte. Am pus vis cu vis unul peste altul și le-am lipit cu speranță până când ai reușit să mi te prezinți din nou. Mi-ai fost minune și prima zi de Crăciun din viața mea. Aveai ochii albaștri și uneori mă pierdeam atât de adânc în ei încât te confundam cu cerul, obișnuiam să zbor prin tine până oboseam și mă făceam nor.

De data asta ți-am desenat eu inima mea și-am încercat zadarnic să ți-o lipesc în piept. Începusem să te iubesc nebunește. Mi-ai devenit libertate, apoi viață. Sufletul meu își găsise casa-n tine. M-am născut din nou și-ai avut răbdare să mă înveți cum să cânt, să râd, să strălucesc când nu e soare...

Începuse să mi se facă groaznic de teamă de dimineți și parcă veneau într-una, din ce în ce mai repede.

Nu dormeam ca să nu pierd nicio secundă din tine.

Dar am început să tremur de frică și pe măsură ce tremuram, te îndepărtai. Patul devenea imens. Am clipit o dată și nu știu cum... ai ajuns în celălalt capăt al lumii.

Întindeam cu disperare mâinile spre tine încercând să te ajung, spunându-mi că suntem până la urma încă în aceeași cameră.

Plângeam, urlam...

"Am nevoie de tine! Dacă pleci n-o să mai știu să trăiesc. Nu știu să râd sau să cânt fără tine!"

Simțeam cum sufletul mi se chinuie să vină înapoi, confuz... dar te-ai îndepărtat mult prea repede și s-a frânt undeva între noi. A murit fără casă sau stăpân.

Când te-ai întors nu mai aveai nimic, iar eu devenisem umbră. Îmi amintesc că am împărțit un măr într-o altă lume, apoi am făcut dragoste în tăcere toată noaptea.
Nu te mai știam, iar tu m-ai uitat de tot. Nu aveam despre ce să vorbim. Păreai fericit. Prea fericit. Mi-ai adus micul dejun la pat. A fost prima dată în viața mea când dragostea și tristețea aveau același gust: de măsline verzi cu banane.

Am plâns mult pentru fericirea ta, să știi. Încercam s-o păstrez, dar eu nu îmi găseam locul niciunde. Simțeam că mi-e din ce în ce mai dor de tine cu cât erai mai aproape. Nu mai încăpeam în lume, mă înghesuia, mă strângea tot mai tare; am ajuns la concluzia că am crescut din nou fără să ne dăm seama, ca atunci când știam și puteam să râdem.

Am învățat că dacă închizi ochii o perioadă, la un moment dat se face dimineață fie că vrei sau nu. I-am închis fără să-ți mai spun nimic. A doua zi s-a făcut a treia, apoi a patra și tot așa... Când i-am deschis erai încă la mine-n pat, dar cu alți ochi și un altfel de zâmbet.

Am încercat să-ți fiu umbră fiindcă era tot ce mai rămăsese din mine, dar umbrele sunt gri și tu ai avut dintotdeauna nevoie de culori, că doar ești curcubeu și lumină.

Încercam să te înțeleg până când am înțeles că de fapt nu spuneai nimic. Am confundat liniștea care se așternuse între noi cu vocea ta.

De-atunci țin pumnii strânși și ochii închiși într-una.

Nu mai vreau dimineți.

Am realizat că de fapt ai fost o minune care nu mi s-a întâmplat niciodată. N-am avut dreptul la tine cu toate chipurile tale. Cineva-mi călca pe inimă de fiecare dată când noi ne atingeam și acel Cineva nu erai tu. Din păcate, când El va apărea răsărind soarele și culcând cerul sub tălpile sale perfecte eu voi dormi de mult, iar din umbra mea va renaște noaptea într-una, repetând în șoaptă: "acum e prea târziu pentru cântece și râsete".

Să știi că am plâns la moartea ta ca un copil, chiar dacă eu nu mai eram atunci pe lume...