pentru cei care nu mai mor...
Nichita Stănescu și Artur Silvestri

prin 1984... am înțeles că moartea poate fi frumoasă! Nichita Stănescu îi dăduse viață, o transformase într-o stea de iubire! pâlpâia prin poemele pe care le țineam în palme! și-atunci am strigat: Nichita Stănescu trăiește! și-am plâns de bucurie... ploaie în luna lui Marte. am intuit că-mi predase ștafeta și i-am răspuns: voi scrie, îmi voi scrie viața! și poetul mi-a recitat. „am gândit un mod atâta de dulce/ de a izbi două cuvinte/ de parcă iarba verde ar înflori/ iar florile s-ar ierbi.”
anul acesta... m-a surprins plăcut, de nenumărate ori, și am înțeles că moartea nu te împiedică să faci fapte bune! Artur Silvestri mi-a văzut mereu durerea... a reușit, prin prietenii lui, să îmi lumineze drumul. el știe că acest decembrie mi-a adus fericirea! și sar frânturi din „Apocalypsis cum figuris”... „e primul nostru Crăciun”, „spuma fericirii târzii”, „fericirea nu are cuvinte”... el e încă aici, ca să nu triumfe sentimentul morții definitive. și veți fi de acord cu mine, nu-i așa? Artur Silvestri trăiește!

28 decembrie 2009, 02:51