Markerii de senescență n-au nimic cu moartea celulară sau cu lungimea cromozomilor, știti, ei se scurtează cu fiecare diviziune, pînă când, sub o anumită valoare, celula se distruge, atunci survine moartea celulară, moartea ta, dar ce vreau eu să vă spun este că bătrânețea n-are nimic cu cromozomii, cu viteza enzimelor seara, n-are decât cu adrenalina, cu magia, cu serotonina și jivina tânără din spatele caninilor.

Ieri, nea Ciobanu statea la portiță. Viu. Mi-a făcut cu mâna de departe, m-a salutat și-a spus o glumă când am trecut pe lângă gardul lui. Așa e nea Ciobanu, salută și câinii.
Andrei, undeva într-un autobuz, vede iar că și-a uitat viața în stație, la cămin.
Larisa stă în oglindă și își întoarce genele. Și plânge. Plânge alb-negru, pe dos, cu pleoapele închise, ca să nu voaleze filmul interior.
L-aș fi întrebat pe nea Ciobanu de ce se moare-n România. Nu, aiurea, l-aș fi întrebat când moare un om, și de câte ori. Dar a murit nea Ciobanu înainte să știu eu că se moare.
Azi i-aș săruta palmele. I-aș spune că am înțeles, că oamenii rar trăiesc pentru ei și mai mereu pentru alții, că își pun fericirea în mâinile altora, că se tem și fug ca bezmeticii de mâinile lor. I-aș spune tot, cum că sunt arțăgoși, becaliști, lași, că mor des !
Nene, stai, să-mi șterg mucii, și te-ntreb: nu-i așa că dacă ne-am îngropa de fiecare dată când murim, nu s-ar găsi destule ciori să stea pe cruci? Nu râde, bătrâne, că mă gândesc mereu că, dacă aș găsi în mine tot ce am iubit, aș săruta picioarele lui Dumnezeu.
M-am dat cuiva să mă țină în palme o vreme, ale mele tremură când mă gândesc la fericire, dar mă pricep de minune să fac din ele pâlnii în alte piepturi, să frământ golul altora cu degete pline de cuvinte, verde de Paris, stricnina, arsenic și alcool. Și totuși, mă fâstâcesc cumplit când e vorba să mor.

Și nu înteleg, bătrâne, câteodată chiar nu înțeleg de ce trebuie să fie o anatomie a sufletului, de ce suntem chirurgi, de ce ne secționăm în Y morțile să vedem ce e înăuntru. Căutăm atât de mult dovezi că suntem vii, dovezi că existăm, deși ne găsim caninii în carnea altora, tociți. Suntem ahtiați după cunoaștere, dar la sfârșit ne prinde tăcerea din urmă, atunci ne uităm în jur și vedem că nu mai avem umbră. Și mai secționăm un Y, să vedem, acum de ce-am murit.

(martie 2006)