Afară este o căldură înăbușitoare, dar eu mă hotărăsc să plec de acasă. Nu mai suport să stau între cei patru pereți ai camerei mele. Simt că mă sufoc, am impresia că pereții stau să cadă pe mine. Îmi vine să plâng și simt că nu mă pot abține în nici un fel. E duminică și e dimineață. Deschid fereastra din camera mea și simt de afară un aer sufocant. Mă uit la ceasul meu de mână, care nu face zgomot și mi se pare că este mult prea devreme pentru a-l suna pe Florin. Nu prea știu ce să fac. E șase dimineața. Eu una nu pot să dorm, așa că mă hotărăsc să mă îmbrac și să plec să mă plimb pe stradă, așa de nebună, cu noaptea în cap.
Timpul trece însă destul de repede și pe la ora 11,00 îl sun pe Florin. Nu cred că o să-l deranjez.
,,Raluca sunt.”
,,Da, te-am recunoscut!”
Îmi dau seama că ceva este în neregulă cu el.
,,Să știi draga mea că nu de mult m-am trezit din somn.”
,,Îmi pare rău, dar doamne iartă-mă, cine mai doarme la ora 11,00?”
,,Hai pe la mine să mai povestim și noi.”
,,Bine, ne vedem la tine.”
Înainte să plec, mănânc de prânz. Mi-e frică să nu cumva să leșin pe drum din cauza căldurii și a foamei. Supa din farfurie este sleită, iar mâncarea de ciuperci, nefiind încălzită bine, mi se pare că este râncedă, așa că o arunc în toaletă.
Habar n-am cum să mă îmbrac. Acum e cald, acum plouă. Oricum nu vreau să răcesc și să trebuiască din cauza asta să iau medicamente. Ficatul meu este ciuruit din cauza medicamentelor, care nu fac altceva decât să mă distrugă treptat.
Până la urmă mă decid să îmi pun pe mine blugii albaștri și un tricou verde mulat. Cred că nu o să îngheț de tot. Sunt sigură că acasă o să ajung noaptea târziu...
După ce schimb vreo trei autobuze, ajung în cele din urmă și în Titan, la blocul de garsoniere pentru nefamiliști.
Fără să întreb pe nimeni, mă ghidez după adresa de pe foaia mea și ajung cât se poate de repede acasă la Florin. El stă la etajul doi, așa că urc în lift împreună cu un bărbat de vreo 75 de ani, care încearcă să facă mișto de mine, dar nu îi merge. Cu mine nu țin glumele. Nu îi răspund, dar îl tratez cu sictir. Mi-e lehamite de bărbații care vor să mă agațe în lift, în autobuze, pe stradă...
Ajung la apartamentul 210, la Florin. Sun de două ori și Florin apare în fața ușii cu o mutră de parcă ar fi fost la capătul puterilor. Cred că încă mai este îmbrăcat în pijama, deși e ora 16,00. Mă gândesc că sigur am luat-o razna, pentru simplul fapt că am bătut tot Bucureștiul ca să văd un om aproape mort de oboseală și sătul de viață.
Nu are ce să facă și mă invită la el în garsonieră. Intru fără să-mi fie teamă că o să pățesc ceva. Florin este un om de încredere. Și mama mea îl cunoaște.
Mă descalț și nu știu ce am, dar nu mă simt în apele mele. Mă așez pe canapea și mă uit în stânga și în dreapta mea. Îmi dau seama foarte repede că el are nevoie de o mână de femeie în casă. Care să-i gătească, să-i facă curat și să-l spele. Bărbații nu se pot descurca fără femei. În casă e mizerie. Am impresia că aragazul n-a mai fost spălat de cel puțin două luni. Văd pe el tot felul de resturi de mâncare, de bulion, de carne tocată.
L-aș ajuta, dar nu vreau să-l jignesc, făcându-i curățenie prin casă.
Covorul ar fi trebuit și el să fie aspirat. Observ pe el scrum de țigară și pământ de la pantofi.
Îi spun că sunt sătulă de viața asta de rahat. Că până acum n-am făcut prea multe lucruri și că încep să semăn cu o ratată cu diplomă.
Florin nu zice nimic. Și el o să treacă prin aceleași chinuri ca și mine. Nimeni nu scapă de acest coșmar numit viață.
,,Știi ceva, poate că tu te gândești numai la rău. Am impresia că atragi răul înspre tine. Gândește-te și tu la mine, și o să-ți treacă timpul mai ușor și mai repede.”
Zâmbesc. Dacă ar ști prin câte chinuri trec eu zilnic. Câte dezamăgiri, câte lucruri neînțelese de unii și de alții...
Deodată Florin îmi spune că îl dor spatele și capul. Nu știu de ce? Poate pentru simplul fapt că doarme mult prea mult.
El nu este atât de supărat pe viață, poate că mai are încă multe de învățat, poate că n-a trecut prin atâtea: suferințe, umilințe și chinuri de tot felul.
Mie îmi este foame, așa că desfac o pungă cu sărățele și una cu napolitane. Îmi vine să leșin. Nu îmi mai simt nici mâinile și nici picioarele, așa că înfulec fără oprire din bunătățile aduse de mine.
Nu știu ce am, dar nu mă pot abține în nici un fel. De parcă mi-ar lua cineva mâncarea de sub ochi.
Florin îmi mai spune încă o dată că îl doare spatele îngrozitor, așa că, mă decid să-i fac un masaj, așa ca la carte, cu cremă de corp.
Ne uităm unul la celălalt, de parcă acum ar fi fost prima oară când ne-am cunoscut.
Florin se dezbracă de tricoul cu care stătea în casă și îmi spune că o să ajungă să nu se mai poată ridica din pat. Îl cred și eu știu cum este să te doară toate și nimeni să nu te creadă, ba mai mult, când te duci să-ți faci analizele să iasă toate bune. Numai Dumnezeu știe prin câte chinuri și prin câte situații am trecut.
Mă duc în baie și iau crema de corp. Mă spăl întâi cu săpun pe mâini, apoi îmi ung palmele cu cremă din abundență. Nu-mi vine să cred cât de bine miroase crema asta. Îmi aduce aminte de primul meu iubit.
Încep să-l masez, așa încât să nu-l doară ca să nu-mi facă mai apoi reproșuri. Îi masez întâi gâtul, apoi mâinile, ceafa, umerii și din greșeală îi dau cu cremă și pe păr.
,,Auzi, de-abia mi-am spălat părul. Nu am chef ca acum, din cauza ta să trebuiască să mă spăl încă o dată. Fii și tu te rog mai atentă.”
Îi respect rugămintea fără să comentez ceva. Doar sunt în casa lui și nu am chef de scandaluri, țipete sau urlete.
Cred că îl masez de mai mult de jumătate de oră. Mâinile și încheieturile mâinilor mi-au amorțit. Nu mai știu de mine. Florin însă tot mai vrea, e tipul de om care nu se mai satură niciodată. Așa că mă urc cu picioarele pe el și îi fac un masaj, după care să nu se mai poată mișca.
Nu comentează nimic. E bucuros că cineva are pentru câteva ore grijă și de el. Îmi place că stă cuminte și gândește. Nu știu la cine, dar îmi dau seama că este absent.
După ce termin de făcut masajul, mă uit la ceas mai bine și îmi dau seama că a trecut aproape o oră.
Ne uităm la televizor. Urmărim un concert de muzică simfonică pe Mezzo, mie îmi place așa că nu am chef să vorbesc. Stau mută și mă uit când la el, când la televizor. Îmi mai pun sărățele pe farfuria albastră din faianță și mănânc fără să mă opresc. Doar eu i le-am adus.
Timpul trece și îmi dau seama că s-a făcut destul de târziu. Cred că ar fi cazul să plec și eu. Până la mine în Drumul Taberei este drum lung. Iarăși va trebui să schimb vreo trei autobuze, înghionteli, tot felul de înjurături, miros de transpirație, oameni nespălați...
,,Te rog mult de tot mai stai, că oricum acasă la tine nu te așteaptă nimeni...”.
,,Bine, dar cine o să mă ducă până acolo. E totuși destul de târziu...”.
,,Să știi că eu unul nu am chef să ies azi din casă.”
,,Știi ceva, te rog să te îmbraci și să mă duci măcar până la stația de autobuze, că nu am chef să plec singură de aici...”.
,,Habar n-ai ce plictisit și ce sictirit sunt. Am atâtea referate de făcut încât mi-e silă și de ziua de mâine.”
Eu una, mă îndrept către hol. Încerc să mă încalț, dar nu pot. Nu am încălțător, așa că îi cer lui Florin o lingură.
,,Ai răbdare, că doar om sunt și eu...”.
Îmi aduce lingura cu greu. Până o găsește am impresia că trece o veșnicie. Se uită la mine foarte ciudat, de parcă ar vrea să-mi zică ceva grav.
,,Auzi, mai lasă-mă în pace. Acum trebuie să mă îmbrac și să te duc în stație, fie că vreau, fie că nu. M-am săturat de femei din astea cărora le este frică și de propria lor umbră.”
Nu-mi vine să cred cât de schimbat este la el acasă. Este un alt om, care vrea să facă militărie cu mine.
,,Sunt eu sătul de fufe din astea care pun mâna pe bărbați și după aia vor să facă din ei mielușei și să-i supună la tot felul de chestii.”
Nu-mi vine să cred ce aud. Mi-e, că dacă îi spun vreo două o să o pățesc rău de tot, așa că tac mâlc și-l ascult. Mi-e milă de el și de faptul că așa a înțeles el toată prietenia dintre noi noi.
Mă făcuse fufă. Ce rahat de om. Cum putea să-mi spună cineva astfel de lucruri? Doar nu mă culcasem cu el. Și chiar dacă aș fi făcut-o, cu ce drept mi se adresa așa? Cu ce îi greșisem eu oare?
Atunci mi-am dat seama pentru a nu știu câta oară că bărbații sunt niște jigodii care fac din femeile lor nimic altceva decât niște slugi, supunându-le la tot felul de chinuri.
În casa lui Florin era pentru prima dată când cineva mă făcea fufă. Am tăcut din gură. Florin s-a încălțat sictirit și fără nici un chef. Am ieșit amândoi din garsonieră și pe stradă mă gândeam că poate din greșeală tipul îmi spusese vorbele acelea.
Acum nu mi se mai putea întampla nimic rău.
Până să ajungem în stație, Florin încerca să dreagă situația, dar nu mai avea nici un rost. Nu dădea doi bani pe mine. Mă vedea ca pe o curvă de lux.
Ajung acasă după mai bine de o oră și-mi dau seama că și mâine trebuie să ne întâlnim. Evit să-l mai văd. Ce rost mai au toate în viața asta? Până și prietenii te trădează, te mint, te jignesc... Florin îmi stricase duminica, ca de altfel și toată săptămâna.