Niciodată nu am înțeles lucrurile așa cum ar fi trebuit ele să fie înțelese. Le-am interpretat așa cum am crezut eu de cuviință.
De mică, am fost dusă la cabinetul mamei mele. Aici nu era dată să nu mă dau în petic. Credeam că sunt cea mai tare din parcare.
Mă dădeam în spectacol, de parcă aș fi fost la mine acasă.
Cum aveam chef în clipa aceea.
La mama, veneau tot felul de oameni. Care mai de care. Fiecare apărea cu povestea lui. Iar mama, trebuia să-și facă timp pentru toți. Fie că avea timp pentru ei, fie că nu. Niciunul nu pleca cu durere.
Într-o zi însă, toate se răsturnaseră cu susul în jos, sau cu josul în sus. Adevărul este, că eu încurc limbile. Nu știu dacă o fac voit. Unii zic că da, iar alții că nu. Realitatea stă undeva la cotitură. Sau la mijloc, cum se mai spune în popor.
Mama mă ducea unde vroiam, fără să facă nazuri. Știu că odată, pe când eram mică am ajuns la tanti Elke, care, după ce ne-a tratat ca pe reginele de pe vremea lui Shakespeare începuse să vorbească fără nici o noimă. Elke s-a scăpat după vreo trei pahare de pălincă. Vorbea în dodii și fără pauze, iar când nu era bărbatu-său pe acasă i se părea că toata lumea este a ei. Îi spusese mamei mele dințăloagă. Eu eram mică și nu știam ce înseamnă lucrul acela. Pentru mine, era ca un fel de înjurătură de mamă. Ea era femeie bună din câte îmi povestea mama.
Când ne-am dus acasă la ea, ne aștepta cu masa pusă. Băgasem de seamă că la ea, curățenia lucea. Mirosea a cearșafuri scrobite, a proaspăt și a cozonaci fierbinți, tocmai scoși din cuptor. Dacă mi-aduc eu bine aminte, atunci era sărbătoare. Dar sărbătoarea nu era scrisă cu roșu în calendar.
Tanti Elke îmi spunea așa pe șleau că bărbații, când sunt plecați de acasă, pentru femeie e sărbătoare. Lucrurile acestea le țin minte, dar când e vorba de școală, uit să învăț. Acolo, îmi dau cu stângu’ în dreptu’. Școala îmi place, la fel cum îi place câinelui lanțu. Numai să fac act de prezență. În rest, las bursele pentru alții. Pentru cei dăștepți. Eu una, fac parte dintr-o altă categorie. Sunt de mâna a doua. Multă lume mi-a zis și mi-a tot repetat: ,,Să nu crezi că dacă o să ajungi la Bucale o să iasă ceva din tine!”
Doar că eu cred, că dacă ești boier poți să ai tot ce vrei. Depinde însă și cu cine te dai boier, s-ar putea ca boierul de București să fie altfel decât cel de provincie, iar atunci poți să iei țeapă. Poți să te arzi la buzunare.
Tanti Elke m-a învățat că în viață mai trebuie să miști și din urechi. Pe vremea aceea eu nu înțelegeam toate cuvintele, așa că m-am pus pe mișcat din urechi. Nu știu dacă am rezolvat ceva. Acum am 23 de ani și încă mai mișc din urechi. Unii îmi zic că aș avea un tic și că ar trebui să mă duc să mă controlez la doctori. Dar mie lucrurile acestea îmi intră pe urechea dreaptă și îmi ies pe cea stângă. Poate că ideile îmi rămân risipite pe undeva prin subconștient.
Habar n-am, dar tanti Elke e dată dracului. Mi-a zis nu de mult, că unii dintre bucureșteni au inteligența pe vârful firului de păr. ,,Acest lucru depinde și de lungimea firului…”. Tanti asta deși multă carte nu prea are, s-a descurcat în viață, fără diplome și fără stres. Mai zice și ea după vreo două păhărele de pălincă făcută în casă: ,,Ce-i ăla ștres?”, eu una nu am răbdare să mă chinui să-i explic. Încep să râd exact când nu se uită la mine și mai strâmb din nara dreaptă.
Tanti Elke e trecută prin viață. Ce-i drept, e cam șleampătă, umblă îmbrăcată cu haine aduse de prin Germania. Pentru ea nu contează să se și asorteze. Îmbracă numai ce primește din străinătate. Am întrebat-o nu de mult, dacă și-a mai luat de la magazine ceva nou. Ea nici nu știa ce înseamnă lucru nou. Tot ce a fost mai bun le-a dat copiilor ei. Preferă să nu mănânce, să țină post negru și în zilele cu roșu din calendar.
Când îmi vorbește de copiii ei, mă apucă plânsul. Îmi arată numai pozele lor și îmi spune că îi așteaptă la gară. Când știe că ar trebui să vină acasă.
Acum, fiica ei este în Germania. După cum zice tanti Elke: ,,A prostit unul pe acolo și a luat-o cu acte.” Eu nu-i spun nimic. O las să creadă ce vrea ea.
Adevărul o fi stând și aici pe undeva, dar e greu de aflat pe unde?
Îmi arată tot felul de poze. Nu știu cum o cheamă pe fiica ei, dar ea, de câte ori povestește de această ființă, începe să plângă.
Mi-a zis acum câteva zile că s-a săturat să se tot roage. Așteaptă un miracol. Nu știu cum poate o femeie de 67 de ani să creadă în miracole? Poate că o învață la predică aceste lucruri. Habar n-am ce să cred. Tanti Elke e disperată. Când mă vede și pe mine tristă îmi spune că e timpul de beție. Așa îl înveselea ea pe bărbatul ei Dieter, când venea beat criță de la birt. Nici nu știu de fapt cum vine asta. Auzisem din bârfe că Dieter era cam într-o ureche. Habar n-am, care este adevărul adevărat! Dar contează oare?
Are chef mai tot timpul de miștouri. E dată în mă-sa. Când le suge din pahar se crede și Greta Garbo. Din pozele pe care mi le arăta tot timpul, mi-am dat seama că a fost o femeie frumoasă. Nici acum nu e nasoală. Păstrează încă frumusețea din tinerețe. E mică, grăsuță, are părul alb și cârlionțat, are mai multe perechi de ochelari, pentru că a început să nu mai vadă așa cum trebuie. Nu e de la dioptrii, ci e de la un diabet în stare avansată. Merge la biserică și când afară ninge și e gheață. Fără să spună acasă acest lucru, merge pe furiș. ,,Altfel nu m-ar lăsa fetele.“ Ciudate lucruri îmi spune tanti Elke. Dar eu o iubesc, deși nu mi-e rudă de sânge.
O iubesc fără să-i caut defectele. De fapt, nici nu mă interesează ce zic alții despre ea. Tanti Elke este frumoasă așa cum este ea.
Când o ia pe ulei, începe să-mi povestească de Dieter al ei, care se îmbolnăvise cu oasele și cu nervii. Nu-i știe précis diagnosticul, deși de la moartea lui au trecut 10 ani. A încercat să-l ajute cum a putut, dar doctorii de București, după un an și jumătate de tratamente, perfuzii și medicamente aduse de prin Germania nu i-au mai dat lui Dieter nici o șansă.
Tanti Elke a suferit foarte mult. Nu știu dacă l-a iubit pe Dieter, mai ales că ,,ăsta, cred eu că mă înșela cu femeile”. Era mai frumos ca ea. Poate pentru acest motiv. Sau poate că tanti îl tachinase prea mult. Ea era șeful în apartament. Nimeni nu avea dreptul să-i ceară ceva din casă, atât timp cât ea nu era. Dieter nu avea nici un drept. El îi era numai soț.
În casa lor se mergea după zicătoarea: ,,Femeia muncește, bărbatul plătește.”
Tanti Elke a muncit ca o sclavă toată viața. Și câte i-a trecut lui Dieter cu vederea.
Când venea beat acasă îl dezbrăca, îl descălța și îl punea în pat.
Doar când era beat mangă îl punea să doarmă în cadă. Acolo putea să și borască. Tanti Elke îi lăsa și lui acest drept. Altfel, el nu avea curajul să cârtească. Era tăcut și nu-i plăcea să-și contrazică soția.
După ce a murit povestea vieții lu’ tanti Elke a devenit mai complicată. Așteaptă trenuri, știe pe de rost cartea cu mersurile trenurilor. Mi-a zis într-o zi că ar face orice ca să ajungă mai repede la Dieter al ei. Mi-a arătat și în ce valiză își ține lucrurile cu care vrea să fie îngropată.
Și ea, nu face decât să aștepte.


8. februarie. 2003
Ora: 12,50
Brașov