Decembrie. Unul nou.
Aseară o volbură de grauri se învârteau cu zarvă mare, ce vestea gerul iernii. Am zâmbit cu frisonul copilăriei, cugetând la bucuriile anotimpului.
Dimineața m-a găsit cu ceașca de ceai fierbinte între palme, mimând inutil frigul ce întârzia să vină - dincolo de fereastră era aceeași vreme de primăvară!
Și totuși, e Decembrie! Unul nou...

Era o vreme când ninsoarea cădea până la cușma casei și, în cădere, fulgii zornăiau a iarnă grea, iar brațe mai mari decât mine toată, mă legănau cântând colinde. În sobă se aureau felii de dovleac și mieji de nucă. Mirosea vinul cu scorțișoară al bunicului și busuiocul de la icoane.

Mai târziu, când am devenit mamă, aceeași iarnă adevărată, sănătoasă căreia îi gustam mireasma sărutând merele din obrăjorii copiilor mei! Miroseau a curat și a ger. Cu mânuțele lemn și cu hainele atârnând grele de țurțuri, năvăleau momiți în casă de mirosul cojilor de mandarin și brad.
Dacă treburile îmi furau mințile, strigau tare, intrigați de omisiunea mea - “mamaaa, merișoarele!!!” De multe ori o făceam deliberat, doar ca să le văd bucuria darului ce mi-l aduceau din nămeți.
Pe atunci fericirea nu era un cuvânt prea mare și nici nu era impusă de promoții tv... Era o stare ce te încălzea pe dinlăuntru, ca fereastra luminată de la casa bunicilor.

Chiar dacă par niște clișee, amintirile astea îmi ard palmele ca niște castane coapte.
Erau ierni în care nu aveam nicidecum teama aceasta de acum, că Moșul va face cale întoarsă, sau chiar nu-și va mai aminti de mine. Poate pentru că în căminul meu nu mai arde niciun foc, poate pentru că mi-au crescut lespezi pe buze și nu mai știu vorbi cu Moșul cel darnic.
Poate și pentru că termopanele nu au darul de a împodobi cu flori transparente și înghețate, peisajul de dincolo de ele. În locul lor punem abțibilduri de plastic, sfeșnice chinezești și leduri legate în serie, iar colindele le ascultăm de pe cd-uri. Supermarketul ne coace cozonacii, iar porcul ne așteaptă pe rafturi, rânduit resemnat în membrane de plastic conforme cu normele “civilizației” globalizate.

….........................
Un cârd de ciori ce trebuiau să aducă certitudinea gerului, se rotesc croncănind intrigate peste cartier... Degeaba - în continuare, prea cald!
Aproape nimic nu mai e ca în vremea când citeam, ignorând tristețea poetului - “mais ou sont les neiges d'antan”?! Poate doar așteptarea!...