O torță aprinsă
de-a pururi își arde cuprinsul.
Răstignit și uitat pe o cruce,
geamătu-I, în durere se pierde.
Norii se sparg, cerul se despică
de sulița-i înfiptă în coaste.
Peste veacuri,
cu mâna-I sângerândă, El mângâie,
ne hrănește cu aluatul dospit,
din propriile-I molecule.
Pe scutul iubirii,
ochii Lui,
izvor de lumină, revarsă.
Cuprinsul rămas amintire,
îl gust când mușc dintr-o pâine.
Sângele-i scurs în șiroaie,
îl beau din paharul cu vin.
Pentru viața din mine, trupul și-a dat,
răstignit în durere.
A plecat luând cu El,
păcatele-mi multe și grele.


30 noiembrie 2009