Defectele, slăbiciunea artistului Michael Jackson n-au contat în fața puterii sale de-a acuza politicile mioape americane și occidentale, ori de-a riposta în fața discriminărilor, plutocrației, înarmării, foametei sau poluării tot mai accentuate. Puțini au observat cât de radical rămâne subtextul hiturilor sale, protestul social, revendicarea unor elementare drepturi umane.
Michael, King of the Dance, s-a consumat mereu pentru publicul său, dar și pentru fanii săi viitori. Dacă n-a fost înțeles decât de puțini, este explicabil: nimeni nu este profet în țara sa… Publicul l-a ovaționat, însă i-a răspuns, de la un moment dat, și cu un vădit aer de superioritate, ostil, mefient, detractor. Ne întrebăm : oare ce le-a făcut Michael multor americani, de l-au acuzat deseori de lucruri neadevărate, încadrându-l și în rândurile pedofililor ?
Ce opiu social, sau ce substanță interzisă halucinogenă a confiscat vraciul-detectiv modern Michael Jackson, demontându-i mecanismul producerii de iluzii? Prin ce tehnici subliminale a deconstruit stereotipia de jucărie a ceea ce s-a numit în secolul XX visul american ?
Leave me alone ! Discreție absolută pentru artist – după aprecierea cântecelor și dansului! Iată ce pretindea Michael Jackson și nu i s-a dat nici măcar în adolescență... Formarea timbrului său vocal, precoce și proteică, a fost continuă. Munca nu i se oprea niciodată, iar profesonialismul îl făcea să atingă perfecțiunea în varianta finală a noilor piese muzicale. De aceea toate micile sale capodopere nu i s-au depreciat nici astăzi. Precocitatea acestui genial artist l-a determinat să nu se dedice exclusiv muzicii; mai exact a forțat limitele acelui tărâm necunoscut de dincolo de muzică, PURITATEA. A scris versuri (volumul “Dansând visul”), a jucat rolul Paiaței (Sperietorul de ciori) în filmul “Vrăjitorul din Oz”, alături de Diana Ross, a participat la vaste campanii umanitare. Gradul de conștientizare a feed back-ului creațiilor sale, prin expunerea publică a propriei vieți și a talentului, se problematizează tot mai mult în trupul și mintea megastarului. Numele Michael Jackson, prin mediatizarea sa atât de amplă, a ajuns la un apogeu așa de nescontat, încât a urmat, în ultimii săi zece ani din viață, contestarea sa foarte radicală. Se vindea la un moment dat mai bine antireclama Michael Jackson. Tenace în realizări, cântărețul devenise foarte vulnerabil, ca un țap ispășitor, de parcă tot comportamentul deviant al americanilor s-ar fi canalizat către persoana sa.
Drumul muflonului. Sau galopul iacului tibetan. Dorința lui Michael Jackson de-a se elibera din plasa vorace a publicului său vânător. Toate acestea îi consumau energiile. Îl făcea să mediteze la aparentul său punct slab : nu se dezumaniza treptat, de vreme ce renumele îl trădase pe sine ca om ?! Drumul lui Michael devenise un șir de salturi peste stâncile și genunea lumii ce se clătinau.
Anii ’70, când toți tinerii din S.U.A. își vedeau propriile excese, după accesele nebuniei hippy (într-o perioadă de oscilație neuniformă a acestui curent cultural protestatar, rău înțeles de către cei debusolați), Michael Jackson a avut prezența de spirit să lupte împotriva anarhismului, a drogurilor, a violenței și terorii mondiale programate. Mulți tineri merseseră un pic prea departe pe linia modei beat și hippy ; de altfel, rockul strident-supărat (King Crimson spre exemplu) devine la un moment dat, prin anii ’80 și ’90 o veritabilă armă împotriva propriului public, prin care se îndeamnă subliminal la izolare și chiar sinucidere. Tendința de inovare muzicală nu mai avea nicio tangență cu reinventarea mesajelor, de cele mai multe ori repetându-se la nesfârșit în texte cuvinte precum: greață, moarte, rahat, oribil, jeg, vomă, a sparge, a scuipa, a clătina, niciodată, distrugere etc.
Contra curentului nihilist, Michael Jackson a acționat de la începutul carierei sale ca un mag sau vraci african, iar vocea i se transformă și-acum în incantație, descânt, terapie în masă. Michael a intenționat să se afirme și să se impună printr-o altă conduită sau tendință artistică: un dinamism metanoic, dublat de sensibilitate.
Acest continuu drum ascendent al creației și interpretării sale muzicale creează și acum curentul de emancipare – de dobândire a performanțelor – în rândurile populației afroamericane, nu doar din S.U.A. ori Canada, ci și din Europa. Michael Jackson este un model, un strămoș, un fel de prooroc Ilie recoborât dintre cei cu adevărat vii – până și pentru japonezi, filipinezi sau pentru acei indigeni și metiși majoritari din statul Haway, care se luptă de câteva decenii pentru oficializarea limba lor, autonomie și guvern propriu.

Pamfletul hitului “Leave me alone” este ascuns în spatele mesajului autoironic dorit de artist. Acest mesaj funcționează ca un multiplu scurcircuit la adresa brandului Michael Jackson, de parcă acesta și-ar sabota uzina de iluzii prin propria mediatizare.
În această piesă intuim de la început că megastarul vrea să-și priveze concetățenii de mândria exacerbată a acelui “american dream”. Lupta brandului Michael cu scheletul de humanoid având cap de elefant este o alegorie. Prin ea se-arată că nu pot fi justificate nici egoismul, nici minciuna și nici indiferența. Uciderea lui Martin Luther King, precum și atentatul asupra familiei Kennedy n-au cauze firești, ci reflectă o anomalie gravă a simțului de raportare a oricărui individ la visul american. Faptul că ultimul roman, neterminat, “America”, al lui Franz Kafka, dezbate aceeași temă, “american dream” ne face să medităm asupra mondializării acestui slogan sau brand federativ, care poate să se transforme imediat în antireclamă. Grupurile de interese ostile și dezechilibrul creat și-n lumea întreagă prin sferele de influență nord-americane au măcinat pe interior societatea S.U.A, până în pragul degenerescenței și lipsei identitare.
Punerea în lanțuri a lui Gulliver-Michael din “Leave me alone” este simbolul unei morți sociale, a unei mortificări ce va elimina tot ceea ce-i meschin, viclean, corupt, halucinant, din sufletul contemporanilor liliputani. În punctul culminant al clipului muzical, Gulliver – Michael se află inițial într-o moarte aparentă. Lângă el funcționează redundant o lume americană a bâlciului, cu roata mileniului. Protezele care clănțăne sunt de fapt demascarea prostiei patentate, criticării nedrepte, demagogiei, amatorismului, infantilismului. După ce-și purtase spectatorii după sine, într-un bolid-jucărie, simulând comic megalomania în aparițiile chipului său de Michael political man până și pe-o bancnotă de dolari, visul american se derulează într-o peșteră platonică, plină de iguane și de figuri macabre. Ne aflăm parcă într-un tren al groazei, într-un coșmar revisat mereu de cel căruia i se aude numai vocea sincopată. Melodrama barocă, sau iluministă (à la Jonathan Swift), din acea imagine a găsirii pe catafalcul lumii a propriului său trup, intră prin ce are ea gongoric și gigantesc sub semnul diagnosticării karmei ori a dramei pe care Michael Jackson nu numai că și-o trăiește, ci și-o asumă constant. Supradimensionarea este bineînțeles una alegorică, mai bine zis anagogică – pentru că răul poate prolifera foarte disproporționat în orice individ, în comparație cu recuperarea binelui și dobândirea fericirii. Înlănțuirea cotidiană a sufletului și a trupului, prin încremenirea pe pământ a brandului prometeic-swiftian Michael Jackson este construită pe motivul fantastic al dedublării. Personalitatea vipului sfidează contemporaneitatea, care vrea să-l vadă sedat încă din viață, redus la tăcere. Prietenia cu puține nume din lumea Hollywoodului – de exemplu aceea desprinsă din secvențele filmelor unde apare Eliasbeth Taylor – nu poate constitui nicidecum un punct de sprijin pentru dărămarea acestui univers american de mucava, redat de colajul tuturor imaginilor fulgerătoare ce alcătuiesc “Leave me alone”.
Centura de siguranță a vipului se rupe brusc. Căderea în neant este inevitabilă, precum compromiterea publică. Comunicarea sinceră între artiști dispare, fiecare izolându-se în propriul turn de fildeș, sau în propriul afiș, instantaneu fotografic, clișeu interpretativ. Autoironia devine și ea maximă, prin strigătul de fiară pe care îl scoate Gulliver-Michael, revenind la această viață, ce nu merită văzută. El atenționează în final că se simte responsabil și îndură stoic toată această atmosferă de carnaval politic și social, oglindită în carnagiile și suferințele de pe întreaga planetă.
Epuizantul drum al explicării destinului său și a derutei generale a propriei națiuni îl face încă o dată vulnerabil pe Gulliverul modern, adică pe Michael Jackson redivivus.