Umbrele nopții
îmbracă văzduhul
în Pământul surd
bântuie întunericul
în cascada visului
se naște urâtul.
Ochi de pretutindeni
sfidează,
fixează
lacrima pustie
în starea de nimicnicie.
Drumurile toate
se opresc
într-o lume
închisă-n singurătate.
Candelele pline
ce ținea drept stâlp
de Lumină
mor în unghere
sub cetini de brad
apăsate
de aripile unei himere.
În sanctuarul durerilor
un bucium vestește
în sunet de spaimă
un cântec de jale.
îmi este sete
mă doare
mă sfredelesc tălpile
pentru că, va trebui
să fug tot mai tare.