Motto
O, cruzi micuți! În ăst ceas molcom,
În astă tihnă și visare,
Pe-un ins topit, ce-abia răsuflă,
Să-l îmboldiți la „un basm mare”!...
Dar cum să-nvingă bietu-i glas,
Unite când îs trei glăscioare?
(Lewis Carroll, Alice in Wonderland)


– Tu știi cine a inventat SiFi-ul?
– Nu l-a inventat nimeni, ne naștem cu el, numai că unii au mai mult, alții mai puțin. Îl avem „la cap”.
– Vreau să știu mai multe.

...
– Ceva, în sensul ăsta, a zis unu’, cum îl cheamă... Russell?! – un nonconformist până-n măduva oaselor, nu? –, care acum mai bine de 90 de ani zicea, el, că dacă vrei ca mintea să-ți sune limpede, atunci e bine să te plasezi între ȘTIU și DORESC, asta așa, ca să ai termenii pentru definirea exactă a lumii mentalului, chiar dacă treaba „emerge” dintr-o lectura precedentă către prezent, asta fiindcă: „... n-ai cum face altcumva dacă vrei să o faci să sune cu acuratețe în cel mai comun sens.” – dar i-a trecut repede logoreea, pentru că de la „The analysis of mind” a făcut progrese, reușind să spună numai într-o singură pagină ce avea de spus, peste numai un deceniu, în chestia aceea din iulie ’32, de-i zice „ON MODERN UNCERTAINTY”, parcă?! E drept că-i un pic cam sentențios în afirmații, însă nu lasă de înțeles că e rău intenționat. Una peste alta, zice că suntem în era dezastrului, iar concluzia lui... face toți banii!**.
– Da’ Russell ăsta, care era cam nașpa de felul lui, după câte-mi zici, p-ăla-l citise, pe britanicu’ de zicea, prin 1760, că oamenii sunt de cinci feluri: africani, americani, asiatici, europeni și troglodiți, îl citise?
– Pe comuniști și pe naziști presupun că da, îi citise!, că se vede că nu-i dualist, așa cum nici alții nu sunt, însă nu cred că era de acord cu academicianul ăla britanic, din 1760, care a zis că Australia și Noua Zeelandă nu sunt părți ale Terrei, și nu au ce să caute în Encyclopedia Britannica, până ce nu or să se stabilească acolo niște coloniștii britanici.

...
– Și sunt mulți non-dualiștii ăștia?
– Cam de la Ockham încoace, destui, dar pe sărite!
– Adică?!...
– Păi Bergson e unul dintre ei, dar se cam ascunde, e drept, pe după degete, doar-doar o veni unul după el să le spună lucrurilor pe nume (că numai dualist nu-i Bergson, haida de!, păi nu zice el că de vină e “aporisticul” Kant, pentru bazaconia aia prin care a făcut și a dres, lăsând să se înțeleagă că a instituit o distincție radicală între materia și forma cunoașterii? – ce eroare (oroare?!) intelectualistă, altminteri ușor de întâlnit și în opinia comună și în credința populară, care, și ele, postulează bunăoară existența unui spațiu omogen și independent de propriu-i conținut, beneficiind așadar de unitatea unei forme ce-și cuprinde obiectul în modul în care un vas conținător ține înlăuntrul lui un conținut material, prin natura lui inform, eterogen și divizibil, la care trebuie să adăugăm concepția lui Kant despre timp, sprijinită pe aceleași prejudecăți “aprioristice”, care fac din succesiunea temporală, ireversibilă!, a faptelor de conștiință o juxtapunere spațială, încât, în acest fel, s-ar putea crede, spune Bergson, că: “... în adâncurile conștiinței nu se întâmplă niciodată nimic nou și că în viața sufletească se reproduc mereu aceleași trăiri, așa cum, în spațiul fizic, aceleași cauze produc efecte identice”, așa că... ia libertatea de unde nu-i, vere!), dar nu e de condamnat Bergson pentru asta, pe onoarea mea!

...
– M-am prins, dar mai vreau să-mi înșiri și alte aiureli din astea cu pseudo-dualiști.
– Nimic mai simplu, mi-e la-ndemână să-ți înșir tot felul de țăcăneli ale unor țăcăniți, bunăoară cu și de la Þuțea, care-i desfide pe atei, fiindcă fac figura jalnică a unor superiori, față de bucuria unei țărănci desculțe, îngenunchiată, care se roagă, trimițându-l la dracu pe intelectualul cu pricina, apreciind însă, culmea!, delirul intelectual al “al dracului” de Cioran, care-l face chiar să râdă și să-l bată gândul să-l zgândăre de câte ori ar avea ocazia să stea de vorbă cu el; iar de mă gândesc bine, nici Eliade nu sare departe de par cu: “Încercarea de a înfățișa, pe două sute de pagini, cu înțelegere și simpatie, comportamentul lui homo religiosus, și mai ales situația omului societăților tradiționale și orientale...”; fiindcă, zice el: “Atitudinea deschisă riscă să fie luată drept expresia unei nostalgii secrete pentru condiția trecută a lui homo religiosus din timpurile străvechi, ceea ce nu a stat nicidecum în intenția autorului. Am dorit doar să-l ajutăm pe cititor să perceapă nu numai semnificația profundă a unei existențe religioase de tip arhaic și tradițional, dar și să-i recunoască valabilitatea ca decizie umană, să-i aprecieze frumusețea și „noblețea”.”; asta pentru că: “Scopul nostru nu era de a arăta pur și simplu că un australian ori un african nu erau bietele făpturi pe jumătate sălbatice (incapabile să numere până la 5) pe care ni le înfățișa folclorul antropologic acum mai puțin de o jumătate de secol. Doream să arătăm ceva mai mult: logica și măreția concepțiilor lor despre Lume, a comportamentelor, simbolurilor și sistemelor lor religioase.”; pentru că atunci: “Când trebuie să înțelegi un comportament straniu sau un sistem de valori exotice, demistificarea nu este de nici un folos. Este o copilărie să afirmi, în legătură cu credința atâtor „primitivi”, că satul și casa lor nu se află în Centrul Lumii. Numai în măsura în care accepți această credință, în măsura în care înțelegi simbolismul Centrului Lumii și rolul acestuia în viața unei societăți arhaice, poți descoperi dimensiunile unei existențe care se constituie ca atare tocmai pentru că se socotește așezată în Centrul Lumii.”; dar cum: “Există o problemă pe care nu am atins-o decât prin aluzii: în ce măsură „profanul” poate deveni în sine „sacru”; în ce măsură o existență radical secularizată, fără Dumnezeu și fără zei, poate fi punctul de plecare pentru un nou tip de „religie”? Problema depășește competența istoricului religiilor, cu atât mai mult cu cât procesul este încă în stadiul inițial.”; atunci: “Se cuvine însă să spunem de la bun început că acest proces se poate desfășura pe mai multe planuri și poate avea scopuri diferite. Este vorba mai întâi de consecințele virtuale a ceea ce s-ar putea numi teologiile contemporane ale „morții lui Dumnezeu” care, după ce s-au străduit să demonstreze prin numeroase mijloace că toate conceptele, simbolurile și ritualurile Bisericilor creștine sunt inutile, par să spere că o conștientizare a caracterului radical profan al Lumii și al existenței umane este totuși în stare să întemeieze, datorită unei misterioase și paradoxale coincidentia oppositorum, un nou tip de „experiență religioasă”.”, asta ca să-ți citez din “Cuvânt înainte la ediția franceză” a lucrării “SACRUL ȘI PROFANUL”.

...
– Alte aiureli d’ astea mai știi?
– Una extrem de importantă, a lui Lewis Carroll, care, zice-se, l-a pus pe jar pe șeful de acum al Strategiei de Programare de la ORACLE – știi, ăștia care dau sisteme de programare “la greu” pentru guverne, armate, “servicii”, bănci, burse, companii de transporturi, etc. –, adică e vorba de capitolul al treilea (Un miting-alergător și o poveste cu coadă lungă), din “Alice in Wonderland”, iar dacă nu mă înșeală pe mine nasul, e vorba chiar de partea asta:
“– Hm, hm! făcu Șoarecele, ca un orator de vază. Sunteți gata cu toții? Vă spun cea mai uscată istorie pe care o știu. Tăcere peste tot, vă rog!... William Cuceritorul, a cărui cauză era sprijinită de Papă, obținu curând supunerea englezilor, care simțeau nevoia de conducători, deoarece în ultima vreme se deprinseseră a vedea țara frecvent invadată și cotropită. Edwin și Morcar, conții provinciilor Mercia și Northumbria...
– Brr! făcu Papagalul malaiez, înfiorându-se.
– Pardon? Ați spus ceva? întrebă Șoarecele, încruntat, dar foarte politicos.
– Eu, nu! se grăbi să-l asigure Papagalul.
– Așa mi s-a părut! zise Șoarecele. Continui: Edwin și Morcar, conții provinciilor Mercia și Northumbria, se declarară de partea lui; și chiar Stigand, patriotul arhiepiscop de Canterbury găsi de cuviință...
– Ce zici că găsi? întrerupse Rața.
– Găsi de cuviință – răspunse șoarecele, cam supărat. Doar știți cu toții ce înseamnă “a găsi de cuviință”.
– Eu știu ce înseamnă a găsi. Când găsesc eu ceva – zise Rața. Da’ vorba e, arhiepiscopul ce-a găsit?
/ ... /
– În ce limbă-i fi vorbind?! O întrerupse Vultanul. Eu, unul, nu prea pricep ce spui – și nu numai atât, dar cred că nici dumneata nu pricepi!
Și Vultanul coborî ochii, ca să-și ascundă zâmbetul, iar câțiva dintre ceilalți se auziră chicotind.
– Ce voiam să spun – zise Pasărea-Dodo (un fel de gâscă; n.n.!) cu un glas din care se cunoștea că era jignită – e că cel mai bun mijloc ca să ne zvântăm ar fi un miting-alergător.
– Ce-i aceea? întrebă Alice, nu atât din dorința de a ști, ci mai mult fiindcă Pasărea-Dodo se oprise, ca și cum ar fi așteptat ca cineva să spună ceva, iar, dintre ceilalți, nimeni nu spunea nimic.
– Cred – urmă Pasărea-Dodo – că cea mai bună explicație este să-l și facem.
(Și, cum se prea poate să vreți și voi să jucați jocul ăsta într-o zi de iarnă, o să vă spun cum a făcut Pasărea-Dodo.) Mai întâi a însemnat, ca un fel de cerc, un traseu de alergare (“n-are importanță forma exactă” – a zis) și-apoi i-a împrăștiat pe toți, din loc în loc, pe acest traseu. N-a zis: “Una – două – trei – gata!” ci fiecare începea să alerge când voia și se oprea când îi venea, încât nu era ușor să știi când s-a terminat alergarea. Dar, după ce alergaseră așa cam vreo jumătate de oră și se zvântaseră bine, Pasărea-Dodo strigă, s-o audă toată lumea:
– S-a terminat alergarea! Și cu toții se strânseră în jurul ei, gâfâind și întrebând:
– Da’ cine a câștigat?
La această întrebare, Pasărea-Dodo nu putu răspunde fără a se gândi îndelung; rămase multă vreme cu un deget dus la frunte (așa cum îl vedeți de obicei înfățișat în poze pe Shakespeare), iar ceilalți așteptau în tăcere.
În cele din urmă, Pasărea-Dodo zise:
– Toți au câștigat, și fiecăruia i se cuvine câte un premiu.
/ ... /
Totuși, până la urmă trecu și asta și apoi șezură iar în cerc și se rugară de Șoarece să le mai istorisească ceva.
– Mi-ați făgăduit că-mi spuneți povestea dumneavoastră – țineți minte – și din ce pricină nu puteți suferi “C” și “P” – adăugă în șoaptă Alice, cam temându-se să nu-l supere iar.
– E lungă și e tristă! zise Șoarecele...”

...
– Parcă mai era unul care se învârtea prin lumea asta, nu?
– Tristă, nu?
– Cam așa ceva, dar are un nume complicat...
– De Wittgenstein zici, care n-a scris decât o carte de o sută de pagini, iar pe la întâlnirile lui cu filosofii prefera să le recite din poeți, el considerând că poeții sunt deasupra filosofilor, el, ăsta care a zis că: “Numai dacă gândim mult mai nebunește decât filosofii putem dezlega problemele lor.”, de ăsta zici?
– Sunt sigur că da, pentru că avea umor, că doar el a spus și vorbele: “Umorul nu este o stare de spirit, ci un fel de a privi lumea.”
– Cam sec, cam uscat umorul ăsta al lui!

...
– Da’ unde-i SiFi-ul, până la urmă?
– Păi e acolo unde trebuie, adică în capurile și pe cele mai bune mâini: Ockham e cel ce a avut o intuiție formidabilă, apoi a făcut un instrument, un brici, care-i poartă numele, numai că asta l-a costat, toată viața fiind hărțuit de șefii ăstora din taberele “C” și “P” – un “C” l-a pus, chiar, pe un “P” să amenințe că distruge un oraș și omoară toți locuitorii dacă nu li-l predau lor pe Ockham, care iar a fugit până n-a mai avut încotro, că dând ciuma peste el, de ciumă a murit, pe undeva printr-un land german.

...
– Da’ Deleuze unde e încadrabil?
– E și el în gașcă, dar nu e bine să stea pe lângă Wittgenstein, că-i rescrie cartea în 1001 de feluri – nu-i exclus să i-o și ilustreze, ba chiar s-ar putea să spună că de fapt pagina x e același lucru cu pagina x1, care este același lucru cu pagina x2, cu... pagina x1001, ba chiar să dea peste cap și numerotarea abramburist-haotică a “versetelor” wittgensteiniene; cel mai bine e să ne ținem de mână cu ăștia pe care i-am pomenit până acum, fiindcă au stat bine la capitolul intuițiilor și s-au priceput de minune să mânuiască briciul.

...
– E fără noimă ce mi-ai înșirat până acum, nu e tocmai SiFi-ul pe care-l așteptam.
– Dacă-i vorba p-așa, ete SiFi ca pe mână: cât face șapte ori nouă? ia zi-mi!
– Șaizeci și trei!
– Ai încălcat drepturile de autor, așa că ai să fii pedepsit... cu sinuciderea.
– Pe naiba! știu asta din tabla înmulțirii.
– Nu, replica îi aparține lui Isaac Asimov, mai bine spus e din volumul ÎNTREBAREA FINALÃ – NINE TOMORROWS, 1959, anume din povestirea “Sentimentul puterii”***, din care îți voi reproduce asta: “Calculul fără calculator, rosti președintele iritat, este o contradicție în sine.”, iar ca să te lămurești asupra consecințelor, te las să citești textul, întru edificare, fără să te mai întreb de unde știi să citești, căci, așa cum te-am avertizat, consecințele legate de problema asta sunt silnice, după cum demonstrează tot Asimov în CORECTORUL, din volumul Povestiri cu roboți, ― The Rest of The Robots, 1964.

...
– Am citit, asta e tot?
– Dacă te mănâncă-n fund poți să citești și pasajul ăla, referitor la soluția partidei de șah, din „Maestrul și Margareta”, dar te las să descoperi singur cine este autorul, ce urmărește el, și unde se găsește, în cartea respectivă, soluția partidei cu pricina.
– Sunt liber să fac asta?
– Ești liber să faci ce te taie capul, așa cum au făcut-o toți ăștia despre care am trăncănit.


BIBLIOGRAFIE
www.carti.x6.ro


NOTE:

*
SiFi este un concept enunțat de Președintele Traian Băsescu (al treilea Președinte post-Revoluționar al României).

**
On Modern Uncertainty - By Bertrand Russell

There have been four sorts of ages in the world's history. There have been ages when everybody thought they knew everything, ages when nobody thought they knew anything, ages when clever people thought they knew much and stupid people thought they knew little, and ages when stupid people thought they knew much and clever people thought they knew little. The first sort of age is one of stability, the second of slow decay, the third of progress, the fourth of disaster. All primitive ages belong to the first sort: no one has any doubt as to the tribal religion, the wisdom of ancient customs, or the magic by which good crops are to be secured; consequently everyone is happy in the absence of some tangible reason, such as starvation, for being unhappy.
The second sort of age is exemplified by the ancient world before the rise of Christianity but after decadence had begun. In the Roman Empire, tribal religions lost their exclusiveness and force: in proportion as people came to think that there might be truth in religions of others, they also came to think that their might be falsehood in their own.
Eastern necromancy was half believed, half disbelieved; the German barbarians were supposed to possess virtues that the more civilised portions of mankind hand lost.
Consequently everybody doubted everything, and doubt paralysed effort.
In the eighteenth and early nineteenth centuries, exactly the opposite happened. Science and scientific technique were a novelty, and gave immense self-confidence to those who understood them. Their triumphs were obvious and astonishing. Repeatedly, when the Chinese Emperor had decided to persecute the Jesuits, they would turn out to be right about the date of an expected eclipse when the imperial astronomers were wrong, and the Emperor would decide that such clever men, after all, deserved his favours. In England, those who introduced scientific methods in agriculture obtained visibly larger crops than those who adhered to old-time methods, while in manufactures team and machinery put the conservatives to flight. There came, therefore, to be a general belief in educated intelligence. Those who did not possess it allowed themselves to be guided by those who did, and an era of rapid progress resulted.
In our age, the exact opposite is the case. Men of science like Eddington are doubtful whether science really knows anything. Economists perceive that the accepted methods of doing the world's business are making everybody poor. Statesmen cannot find any way of securing international co-operation or preventing war. Philosophers have no guidance to offer mankind.
The only people left with positive opinions are those who are too stupid to know when their opinions are absurd. Consequently the world is ruled by fools, and the intelligent count for nothing in the councils of the nations.
This state of affairs, if it continues, must plunge the world more and more deeply into misfortune. The scepticism of the intelligent is the cause of their impotence, and is itself the effect of their laziness: if there is nothing worth doing, that gives an excuse for sitting still. But when disaster is impending, no excuse for sitting still can be valid. The intelligent will have to shed their scepticism, or share responsibility for the evils which all deplore. And they will have to abandon academic grumblings and peevish pedantries, for nothing that they amy say will be of any use unless they learn to speak a language that the democracy can appreciate.
20 July 1932

***
Sentimentul puterii - Isaac Asimov; volumul de povestiri ÎNTREBAREA FINALÃ – NINE TOMORROWS, 1959

Jehan Shuman se obișnuise cu persoanele care dețineau autoritate pe Pământul aflat de atâta vreme în stare de conflict. El era un simplu civil, dar concepea programele utilizate în cele mai avansate calculatoare militare. Ca atare, generalii îl ascultau cu atenție. La fel și șefii diverselor comisii ale Congresului.
În salonul Noului Pentagon, existau acum reprezentanți ai ambelor categorii. Chipul generalului Weider era tăbăcit și ars de spațiu, iar gura mică avea buzele țuguiate într-un cerculeț. Congresmanul Brant avea tenul neted și ochi limpezi. Fuma tutun denebian cu aerul unuia al cărui patriotism era atât de notoriu încât își putea permite asemenea gesturi.
Shuman, înalt, distins și Programator clasa I, îi întâmpină netemător.
― Domnilor, rosti el, dânsul este Myron Aub.
― Cel cu talentul neobișnuit, pe care l-ați descoperit aproape din întâmplare, adăugă placid Brant. Mda.
Îl examină cu o curiozitate amabilă pe omulețul cu țeastă pleșuvă și ovoidală.
La rândul său, acesta își răsuci agitat degetele mâinilor. Până atunci, nu mai fusese niciodată în prezența unor persoane atât de importante. Era un simplu și bătrâior tehnician de clasă modestă, care eșuase de multă vreme la toate testele menite a-i selecta pe indivizii înzestrați și care se stabilise pe făgașul muncii necalificate. Talentul pe care faimosul Programator i-l descoperise și de care făcea atâta caz nu era decât un hobby de-al său.
― Mi se pare de-a dreptul copilărească toată atmosfera aceasta de mister, comentă Weider.
― Imediat, n-o să vi se mai pară așa, replică Shuman. Nu este vorba despre ceva pe care să-l comunicăm oricui... Aub! (Felul în care lătrase numele acela monosilabic deținea ceva poruncitor, fusese aproape un ordin, dar la urma urmelor el era un celebru Programator adresându-se unui simplu Tehnician.) Aub! Cât fac nouă ori șapte?
Aub șovăi o clipă. Ochii săi șterși scânteiară de o neliniște vagă.
― Șaizeci și trei, răspunse.
Brant înălță sprâncenele.
― Este corect?
― Puteți verifica și singur, domnule.
Congresmanul scoase microcalculatorul din buzunar, îi atinse de câteva ori marginile șlefuite, privi displayul și-l vârî înapoi.
― Acesta este talentul pentru care ne-ați convocat? Să asistăm la demonstrațiile unui scamator?
― Nu doar atât, domnule. Aub a memorat câteva operații și, cu ajutorul lor, calculează pe hârtie.
― Un calculator cu hârtie? întrebă generalul cu o privire scârbită.
― Nu, domnule, răspunse răbdător Shuman. Nu un calculator cu hârtie, ci pe o simplă coală de hârtie. Sunteți amabil să spuneți un număr?
― Șaptesprezece.
― Și dumneavoastră, domnule congresman?
― Douăzeci și trei.
― Perfect! Aub, înmulțește numerele acestea și, te rog, arată-le domnilor cum procedezi.
― Da, domnule Programator, încuviință din cap Aub.
Pescui dintr-un buzunar un carnețel, iar din alt buzunar un creion dermatograf. Fruntea i se încreți și începu, concentrat, să aștearnă semne pe hârtie.
― Ia să văd, îl întrerupse brusc generalul.
Aub îi întinse hârtia și Weider comentă:
― Pare a fi numărul șaptesprezece.
― Așa-i, aprobă Brant, dar bănuiesc că oricine poate copia cifre de pe displayul unui calculator. Cred că eu însumi aș putea face un șaptesprezece acceptabil, în ciuda faptului că n-am încercat niciodată.
― Domnilor, interveni calm Shuman, să-l lăsăm pe Aub să continue.
Tehnicianul continuă, cu mâinile tremurându-i ușor. În cele din urmă, rosti cu glas scăzut:
― Răspunsul este trei sute nouăzeci și unu.
Congresmanul își scoase pentru a doua oară microcalculatorul și-l acționă.
― Așa-i, pentru numele lui Dumnezeu! Cum a ghicit?
― N-a ghicit, domnule, zise Shuman. A calculat. A făcut operația de calcul pe hârtia aceea.
― Prostii! se enervă generalul. Un calculator este una, iar o foaie de hârtie este cu totul altceva.
― Explică-le, Aub, spuse Programatorul.
― Da, domnule. Uitați, domnilor, scriu douăzeci și trei, iar sub numărul acesta scriu șaptesprezece. După aceea, îmi spun așa: șapte înmulțit cu trei...
― Stai nițel, Aub, îl opri congresmanul, problema este șaptesprezece înmulțit cu douăzeci și trei.
― Știu, știu, încuviință micuțul tehnician, dar încep spunând șapte înmulțit cu trei, fiindcă așa iese rezultatul. Așadar, șapte înmulțit cu trei face douăzeci și unu.
― Asta de unde știi? întrebă Brant.
― Pur și simplu, am ținut minte că pe display apare întotdeauna douăzeci și unu. Am verificat de o mulțime de ori.
― Asta nu înseamnă că întotdeauna va fi la fel, se strâmbă Brant.
― Poate că nu, începu Aub să se bâlbâie, nu sunt matematician. Dar să știți că de fiecare dată mi-au ieșit rezultatele corecte.
― Continuă.
― Șapte înmulțit cu trei face douăzeci și unu, de aceea scriu douăzeci și unu. Apoi, unu înmulțit cu trei face trei, de aceea îl scriu pe trei sub cifra doi de la douăzeci și unu.
― De ce sub cifra doi? se interesă imediat Brant.
― Pentru că... ― Neajutorat, Aub căută din priviri sprijinul șefului său. ― Este dificil de explicat.
― Dacă veți accepta demonstrația lui așa cum este, rosti Shuman, putem lăsa explicarea detaliilor pe seama matematicienilor.
Congresmanul încuviință.
― Trei plus doi, urmă Aub, face cinci, așa că douăzeci și unu devine cincizeci și unu. Acum, lăsăm asta deoparte și începem altă operație. Șapte înmulțit cu doi face paisprezece, iar unu ori doi face doi. Dacă le scriem la fel ca mai înainte și le adunăm, obținem treizeci și patru. Acum, dacă așezăm pe treizeci și patru sub cincizeci și unu în felul acesta și le adunăm, obținem trei sute nouăzeci și unu, care este chiar răspunsul.
Câteva clipe fu tăcere, după care generalul vorbi:
― Nu cred! Face tot felul de chestii, inventează niște numere, le înmulțește și le adună în fel și chip, dar eu nu cred o iotă. Este prea complicat ca să fie altceva decât o farsă.
― Nu, domnule! protestă Aub acoperit de transpirație. Doar pare complicat, deoarece nu sunteți obișnuit cu așa ceva. De fapt, regulile sunt destul de simple și funcționează pentru orice numere.
― Orice numere? pufni Weider. Ia să vedem. ― Își scoase microcalculatorul (un model cazon, lipsit de zorzoane) și-l manipulă la întâmplare.
― Ia scrie pe hârtia ta: cinci, șapte, trei, opt. Asta înseamnă cinci mii șapte sute treizeci și opt.
― Da, domnule, rosti Aub.
― Iar acum ― alte manipulări ― șapte, doi, trei, nouă. Șapte mii două sute treizeci și nouă.
― Da, domnule.
― Înmulțește-le între ele.
― Va dura nițel, se bâlbâi tehnicianul.
― Nu te grăbi.
― Dă-i drumul, Aub! ordonă sec Shuman.
Omulețul se apucă de treabă, cocoșându-se deasupra hârtiei. Luă altă foaie, apoi alta. Într-un târziu, generalul își privi ceasul ostentativ.
― Ai terminat cu scamatoriile, tehniciene?
― Aproape, domnule... Gata! Patruzeci și unu de milioane cinci sute treizeci și șapte de mii, trei sute optzeci și doi.
Le arătă rezultatul scris pe hârtie.
Weider rânji cu dispreț. Apăsă tasta multiplicatoare a calculatorului său și numerele goniră pe display. Apoi croncăni surprins:
― Pe Marea Galaxie, omul are dreptate!

...
Președintele Federației Terestre se îmbolnăvise la datorie și, când rămânea singur, îngăduia unei expresii de melancolie să i se întipărească pe trăsăturile sensibile. După uriașa popularitate și implicare inițială, războiul denebian se preschimbase într-o afacere sordidă de manevre și contramanevre, în vreme ce nemulțumirile sporeau constant pe Pământ. Poate că același lucru se petrecea și pe Deneb.
Iar acum congresmanul Brant, șeful importantului Comitet al Preluărilor Militare, își irosea plin de mulțumire jumătatea de oră care-i fusese acordată, bolborosind aiureli.
― Calculul fără calculator, rosti președintele iritat, este o contradicție în sine.
― Calculul, replică congresmanul, nu este altceva decât un sistem de manipulare a datelor. Sistemul poate fi utilizat de o mașină sau de un creier uman. Să vă ofer un exemplu.
Folosind noile capacități deprinse, calculă sume și produse până ce, fără să vrea, președintele deveni interesat.
― Și funcționează de fiecare dată?
― De fiecare dată, domnule președinte. Este garantat.
― E greu de învățat?
― Eu am avut nevoie de o săptămână ca să prind cu adevărat șmecheria. Cred că dumneavoastră v-ați descurca mai bine.
― Mi se pare un joc de societate interesant, reflectă președintele, dar la ce folosește?
― La ce folosește un prunc abia născut, domnule președinte? Deocamdată, nu se întrevede nici o utilitate, dar nu observați că astfel s-ar deschide o cale spre eliberarea de mașini? Gândiți-vă, domnule președinte ― congresmanul se sculă de pe scaun, iar glasul lui căpătă în mod reflex cadența întrebuințată în dezbaterile publice ―, că războiul denebian este unul între calculatoare. Calculatoarele lor ridică un ecran impenetrabil împotriva rachetelor noastre, iar calculatoarele noastre ridică un ecran împotriva rachetelor lor. Dacă sporim eficiența calculatoarelor noastre, ei fac același lucru și, de cinci ani, s-a menținut un echilibru precar și lipsit de profit. Acum, însă, deținem o metodă prin care putem trece dincolo de calculator și prin calculator. Vom combina calculele mecanice cu gândirea umană și vom dispune de echivalentul unor calculatoare inteligente ― a miliarde de calculatoare inteligente. Nu pot prezice în detaliu care vor fi consecințele, dar ele vor fi incalcu¬labile. Iar dacă Deneb ne-o ia înainte în direcția aceasta, catastrofa ar fi inimaginabilă.
― Și ce doriți să fac eu? se încruntă președintele îngrijorat.
― Să sprijiniți cu puterea administrației dumneavoastră stabilirea unui proiect secret referitor la calculele mentale. Îi puteți spune Proiectul "Numere". Eu garantez pentru comitetul pe care-l conduc, dar voi avea nevoie și de sprijinul administrației.
― Totuși cât de departe pot ajunge calculele mentale?
― Nu există limite în această privință. Conform Programatorului Shuman, cel care mi-a arătat descoperirea...
― Am auzit de Shuman ― cum să nu!
― Bun! Ei bine, dr. Shuman mi-a spus că, teoretic, mintea umană poate face absolut orice poate face un calculator. Calculatorul ia pur și simplu un volum finit de date, cu care efectuează un număr finit de operațiuni. Mintea umană poate duplica acest proces.
Președintele căzu pe gânduri, apoi spuse:
― Dacă Shuman afirmă așa ceva, sunt înclinat să-l cred ― în teorie. Dar din punct de vedere practic, cum poate ști cineva felul cum funcționează un calculator?
Brant hohoti mulțumit.
― Ei bine, domnule președinte, am pus și eu aceeași întrebare. Se pare că, pe vremuri, calculatoarele erau proiectate direct de oameni. Evident, era vorba despre niște calculatoare simple, asta petrecându-se înainte de epoca utilizării lor raționale în proiectarea altor calculatoare.
― Da, da. Continuă!
― Se pare că Tehnicianul Aub avea ca hobby reconstituirea unor asemenea instrumente străvechi și, cu această ocazie, a studiat detaliile funcționării lor și a descoperit că le putea imita. Înmulțirea pe care v-am arătat-o constituie o imitare a funcționării unui calculator.
― Extraordinar!
Congresmanul își drese vocea.
― Aș mai atrage atenția asupra unui aspect, domnule președinte. Cu cât vom dezvolta mai mult această direcție de cercetare, cu atât vom putea abate efortul federal de la producția și întreținerea de calculatoare. Pe măsură ce creierul omenesc va prelua sarcinile calculatoarelor, o cantitate mai mare a energiei umane va putea fi direcționată spre activități pașnice, iar impactul războiului asupra omului de rând se va atenua. Evident, aspectul acesta va fi foarte avantajos pentru partidul aflat la putere.
― Mda, am înțeles. Atunci, luați loc, domnule congresman, luați loc! Voi avea nevoie de timp ca să reflectez asupra situației, dar între timp mai arătați-mi o dată șmecheria cu înmulțirea. Ia să vedem dacă mă prind cum se face...

...
Programatorul Shuman nu încercă să grăbească lucrurile. Loesser era conservator, foarte conservator, și-i plăcea să lucreze cu calcula¬toare, așa cum făcuseră tatăl și bunicul său. Deținea însă controlul asupra producției de calculatoare pentru Europa Occidentală și, dacă putea fi convins să se alăture cu entuziasm Proiectului "Numere", se obținea un sprijin important.
Totuși, Loesser nu se lăsa ușor convins.
― Nu sunt sigur, spuse el, că mi-ar plăcea ideea trecerii pe planul doi a calculatoarelor. Mintea umană este capricioasă. Calculatorul va oferi același răspuns la aceeași problemă, de fiecare dată. Ce garanții avem că și mintea umană va face la fel?
― Mintea umană, domnule Loesser, manipulează tot informații. Nu contează dacă lucrul acesta îl face o mașină sau mintea unui om. Ele sunt simple instrumente.
― Da, da, am examinat ingenioasa dumneavoastră demonstrație de duplicare a performanțelor unui calculator, totuși am unele dubii. Cu partea teoretică sunt de acord, însă ce motive avem să credem că teoria poate fi transpusă în practică?
― Eu cred că avem, domnule. La urma urmelor, calculatoarele n-au existat dintotdeauna. Troglodiții, cu triremele lor, cu topoarele de piatră și cu căile ferate, n-au avut calculatoare.
― Poate că nici nu calculau...
― Știți prea bine că nu-i așa. Până și construirea unei căi ferate sau a unui zigurat necesită oarecare calcule, iar ele trebuie să fi fost efectuate fără niște calculatoare precum cele pe care le cunoaștem noi.
― Sugerați că ei calculau în maniera pe care ați demonstrat-o?
― Probabil că nu. La urma urmelor, metoda aceasta ― apropo, noi o denumim "grafitică", de la vechiul cuvânt european "grafo", care înseamnă "a scrie" ― este preluată chiar de la calculatoare, așa că nu se poate să le fi antedatat. Totuși troglodiții, trebuie să fi avut vreo metodă, nu?
― Tehnici pierdute pentru totdeauna! Dacă intenționați să-mi vorbiți despre așa ceva...
― Nu, nu. Nu sunt un entuziast al tehnicilor pierdute, deși nu mă grăbesc să afirm că ele n-ar fi existat. La urma urmelor, omul a mâncat făină de grâu și înainte de existența hidroponicelor, ceea ce înseamnă că a cultivat grânele în sol. Altfel, cum ar fi putut?
― Nu știu, dar o să cred în cultivarea grânelor în sol atunci când o să văd pe cineva care procedează într-adevăr în felul acesta. Și o să cred că focul poate fi aprins ciocnind două pietre, tot când o voi vedea cu ochii mei.
Shuman adoptă un ton mai împăciuitor.
― Perfect, să rămânem la grafitică. Nu-i altceva decât o parte a procesului de eterealizare. Transportul cu vehicule uriașe lasă locul transferului masic direct. Instrumentele de comunicații devin pe zi ce trece mai puțin voluminoase și mai eficiente. Dacă doriți, putem com¬para microcalculatorul din buzunarul dumneavoastră cu aparatele imense de acum o mie de ani. Și atunci, vă întreb, de ce să nu facem ultimul pas și în domeniul calculatoarelor? Proiectul "Numere" este în curs de desfășurare, progresul nu poate fi stăvilit. Noi dorim însă și ajutorul dumneavoastră. Dacă nu vă mișcă noțiunea de patriotism, gândiți-vă la aventura intelectuală implicată.
― Care progres? ricană sceptic Loesser. Ce puteți face în afară de înmulțiri? Puteți integra o funcție transcendentă?
― Cu timpul, domnule, cu timpul. În ultima lună, am învățat cum se lucrează cu împărțirea. Pot determina ― corect ― câturi întregi și zeci¬male.
― Zecimale? Cu câte zecimale?
Shuman căută să-și păstreze tonul indiferent.
― Câte doriți!
― Fără calculator? holbă ochii Loesser.
― Dați-mi o problemă, domnule.
― Douăzeci și șapte împărțit la treisprezece, calculat la a șasea zecimală.
Peste cinci minute, Shuman anunță:
― Doi virgulă zero, șapte, șase, nouă, doi, trei.
Loesser verifică.
― Ei bine, asta a fost cu adevărat uimitor. Înmulțirea nu m-a impresionat prea mult, fiindcă la urma urmelor este vorba despre numere întregi și mă gândeam că se pot face unele șmecherii. Dar zecimalele...
― Iar asta nu-i totul. A apărut o nouă direcție de dezvoltare, deocamdată strict secretă, despre care, să fiu sincer, n-ar trebui să suflu o vorbă. Totuși... Am făcut un progres important în calculul rădăcinii pătrate.
― Rădăcina pătrată?
― Se ridică niște probleme delicate și încă n-am eliminat toate deficiențele, dar Tehnicianul Aub ― cel care a inventat știința și care are o intuiție incredibilă în direcția asta ― susține că este numai o chestiune de timp. Nu trebuie uitat că el este un simplu Tehnician. O persoană ca dumneavoastră, un matematician instruit și talentat, n-ar trebui să aibă dificultăți.
― Rădăcina pătrată..., repetă Loesser.
― Și rădăcina cubică. Sunteți alături de noi?
Loesser întinse brusc mâna.
― Trece-mă pe listă.

...
Generalul Weider se plimba înainte și înapoi prin încăpere, adresându-se auditoriului în maniera unui profesor dur care se confruntă cu un grup de studenți recalcitranți. Pentru general, nu conta că în cazul res¬pectiv era vorba despre savanții civili care conduceau Proiectul "Numere". El era responsabilul de proiect și nu uita nici o clipă lucrul acesta.
― Rădăcina pătrată este excelentă, spuse generalul. Eu personal nu pot efectua calculul și nici nu înțeleg metodele, dar este o operație excelentă. Cu toate acestea, proiectul nu va fi deturnat în direcția pe care unii dintre dumneavoastră o denumesc "teoretică". După încheierea războiului, vă puteți juca oricum doriți cu grafitica, însă acum avem de rezolvat probleme specifice și cât se poate de practice.
Într-un colț îndepărtat, Tehnicianul Aub asculta concentrat. Bineînțeles, nu mai era Tehnician, fiind eliberat de însărcinările anterioare și transferat în colectivul Proiectului, unde avea o funcție cu un titlu impresionant și un salariu adecvat. Deosebirile sociale rămăseseră însă, iar importanții savanți care conduceau cercetările nu-l puteau accepta pe picior de egalitate în rândul lor. Ca să fim cinstiți, nici Aub nu dorea așa ceva. În prezența lor, se simțea nelalocul său, un sentiment reciproc de altfel.
― Þelul nostru, spuse generalul, este unul simplu, domnilor: înlocuirea calculatorului. O navă capabilă să navigheze prin spațiu fără un calculator la bord se poate construi de cinci ori mai repede și de zece ori mai ieftin prin comparație cu navele dotate cu calculatoare. Dacă am putea elimina calculatorul, am construi o flotă de cinci ori... de zece ori mai mare decât cea denebiană. Iar eu văd chiar mai departe de atât. Poate că în clipa de față sună fantasmagoric, poate că nu pare decât un simplu vis, însă pentru viitor eu întrevăd racheta dirijată de om!
Imediat, dinspre audiență se auziră murmure.
― Actualmente, urmă Weider, principala noastră fundătură o constituie limitele inteligenței rachetelor. Calculatoarele ce le dirijează au dimensiuni stricte, și din acest motiv reacția lor la modificările defen¬sivelor antirachetă nu este satisfăcătoare. Puține proiectile își ating ținta și genul de război dus prin intermediul lor a început să dispară ― pentru inamic, dar și pentru noi. Pe de altă parte, un proiectil care poartă în interiorul său unul sau chiar doi oameni, capabili să-i controleze traiectoria prin folosirea grafiticii, ar fi mai ușor, mai mobil și mai inte¬ligent. Ne-ar oferi un avans care ar putea însemna atuul victorios. În plus, domnilor, exigențele războiului ne silesc să nu uităm un amănunt. Un om este mai dispensabil decât un calculator. Proiectilele cu echipaj ar putea fi lansate în număr oricât de mare și în circumstanțe în care nici un general n-ar îndrăzni s-o facă, dacă ar fi vorba despre proiectile dirijate de calculatoare...
Mai spuse multe alte lucruri, dar Tehnicianul Aub nu așteptă.

...
În intimitatea laboratorului său, Aub reflectă mult timp asupra biletului pe care-l lăsa în urma sa. Finalul acestuia suna astfel:
"Când am început studiul a ceea ce acum se numește grafitică, n-a fost mai mult decât un hobby. Nu-l consideram decât un amuzament interesant, un exercițiu al minții.
După declanșarea Proiectului «Numere», am crezut că alții vor fi mai înțelepți ca mine; că grafitica va fi pusă în slujba omenirii, pentru a ajuta poate la producerea unor echipamente practice de transfer masic. Constat însă că ea este utilizată numai pentru moarte și distrugere.
Nu pot suporta responsabilitatea implicată de inventarea grafiticii."
După aceea, aținti în mod deliberat asupra sa raza unui depolarizator proteinic și se prăbuși mort, instantaneu și fără dureri.

...
Se adunaseră în jurul mormântului micuțului Tehnician, ascultând omagierea măreției descoperirii sale.
Shuman plecase fruntea alături de ceilalți, dar nu se simțea câtuși de puțin mișcat. Tehnicianul își jucase rolul și, la urma urmelor, nici nu mai era necesar. Poate că într-adevăr el pusese bazele grafiticii, dar acum știința avea să înainteze de la sine, triumfătoare, copleșitoare, până ce proiectilele cu echipaj aveau să devină o realitate, alături de cine știe ce alte invenții.
"Nouă înmulțit cu șapte", se gândi Shuman cu profundă satisfacție, "fac șaizeci și trei și n-am nevoie de un calculator ca să-mi spună asta. Calculatorul există în mintea mea!"
Uimitor ce sentiment de putere îi dădea această realitate.