Oare cum se începe un om? Ai putea să-ți imaginezi că e o pungă cu turtă dulce iar tu rupi înfrigurat ambalajul cu dinții.

Să presupunem că el deschide o ușă. O ușă oarecare. Ușa unei camere de cămin a unui compartiment de tren. Mormăie un salut sau începe direct cu o întrebare. Cum ar fi: bă băieți există vreo discotecă pe-acilea?

N-am să înțeleg niciodată de ce se spune fie-i țărîna ușoară. Dacă iei un pumn de țărînă ea cîntărește mai puțin decît un nou-născut. Sau de ce odihnească-se în pace cînd odihna e pace în sine.

Sacoșa lui de rafie în care aducea vin de țară și dulceață de pătlăgele. Portofelul mereu gol în care păstra poza fratelui mai mare ofițer în SRI și a fratelui mijlociu seminarist.

Să presupunem că are mai mult succes la femei. Seara stai la dușuri faci poștă un carpați și gurile celorlalți căscate a neîncredere: și chiar i-ai atins țîțele mă?

Pocker pe dezbrăcate în camera fetelor. Pocker în camera băieților cine pierde 30 de flotări după ce bei un litru jumate de apă.

Oamenii nu. Nu mor. Pieptul se deschide pur și simplu ca un pod retractabil cînd trece un feribot. Pieptul se deschide și omul se împrăștie peste tot. Ca puful de păpădie sau norocel cum îi spuneai cînd erai mic și te temeai de el pentru că alții ziceau că dacă îți intră în urechi ai să rămîi surd. Ori ca o scădere de presiune cînd îți pocnesc timpanele.

Să presupunem că el deschide o ușă. Totul devine atît de firesc încît nu se mai poate întîmpla nimic. El e acolo geaca lui roșie e acolo în cuier patul nefăcut șosetele atîrnă pe ușa vestiarului. Cum s-ar zice e totul în ordine.

Þi-au dispărut două țigări. E totul în ordine.

Știe cel mai bine să imite în bancuri scîrțîitul unei uși. Profesorul face prezența locul lui gol. Bineînțeles doarme.

Să prespunem că s-a născut cu o zi înaintea ta la aceeași maternitate. Probabil de-acolo a început totul. Cu o conversație serioasă ca între doi nou-născuți el mare cocoș că are o zi în plus.

Balul de absolvire și gogoșile lui cum că se duce în Londra la muncă.
Privirea lui rătăcită ca un pui de impala pe care gheparzii l-au separat de turmă.

Oamenii nu mor. Ei se ridică din piept ca un fum. Știi cînd faci foc iarna în sobă și fumul se ridică pe horn semn că acolo stă cineva.

Și țuica cu slană pe care am împărțit-o pe ascuns cu Nirvana de teamă să nu ne vadă preoții. Și tu încă zîmbeai de parcă ai fi spus: da mă chiar le-am atins.


Astăzi sînt Robinson Crusoe și prăznuiesc. Ziua în care am fost lăsat în viață. Probabil de-aici începe totul. Cu o conversație serioasă ca între doi nou-născuți tu mai cocoș că ai în minus o zi. Nu cred în țărînă și nici în pace. Și nici în trenuri care spintecă trupuri.

Ai cam ruginit bătrîne și asta n-are legătură cu frunzele sau cu caroseria mașinii pe care o visai. Tre' să recunoști că te-ai ramolit. Înainte erai campion la înfiptul baionetei în ușă. Arunci din ce în ce mai prost. Nu de alta dar noi ăștia care mai sîntem ne-am antrenat la greu cu înfiptul oamenilor în piept.