Astăzi am chiulit de la serviciu. Sau, mai corect, nu m-am dus. O să vin eu cu o scuză, cum că am fost bolnav sau ceva. Poate îmi iau și o rețetă complicată. De la medicul de familie. Pentru o boală mai rară sau așa ceva. Astăzi vreau să uit de tot. Vreau să uit, înainte de toate, de mine. Cu totul. Mă urc în mașina veche, cu geamurile mătuite de ger. Pornesc din trei-patru încercări motorul. Cobor și răzuiesc parbrizul, suflându-mi cu respirație călduță pe vârfurile dgetelor aproape degerate. Mă urc din nou în mașină. La fel de frig. Pornesc încet către nicăieri. Mă las în voia direcției dictate de inconștient. Merg. Merg. Parchez lângă o o construcție veche. O amforă contemporană. Parcă mașina se parchează singură și eu îmi continuu visul de astă-noapte, care m-a făcut să transpir și să deschid lumina. Și pe care nu mi-l mai amintesc, ca și cum n-ar fi existat vreodată. Mă uit de jur împrejur. Mi se pare un aer cunoscut. Familiar. Dar atât de îndepărtat. Cobor repede scările din fața mea și, fără să mă pot controla, alerg înspre malul mării. Înghețate. Din larg, o ceață alburie. E precum începutul din Eternal Sunshine of the Spotless Mind. Chiar și așa, locul ăsta îmi e atât de cunoscut. Îl simt cum îmi curge prin vine. Cum se rostogolește în cascade. Parcă nu mai e hiar așa de frig. Și vântul devine o adiere volatilă. Simt un fior plăcut. Plat. Cu două buze calde, pline, pe buzele mele reci, reticente. O mână netedă care o apucă ireal pe a mea. Un corp străveziu care se apropie tangibil de al meu. Un chip uitat de mult. Dar mereu purtat în suflet. La fel de senin. La fel de sincer și jucăuș. Fără de știre, începm să alergăm. Ne împiedecăm și ne rostogolim prin nisipul fin. Acum surprinzător de cald. Ca un așternut de mătase scumpă. Îmi șoptește ceva la ureche. Nu înțeleg ce dar îmi place atât de mult. Urechea mea se gâdilă plăcut. Am mai auzit glasul ăsta. Cândva, l-am iubit nepământean. Cândva de mult. Am zâmbit. Chipul angelic a zâmbit și el. Zâmbetul s-a preschimbat în râs. Un râs în hohote, liniștitor. De când nu l-am mai auzit… Același râs care mă purta cu el către cele mai îndrăznețe visuri despre viață. Despre ce va fi. Continuăm să ne rostogolim prin cearșafurile din nisip. Să râdem. Să fim o combinație perfectă de cald cu rece. Da, atât de perfectă. Indestructibilă. Așa cum am crezut acum mult timp că o să fim. Simt gustul vechi, de alge contopite cu sarea mării. Simt privirea albastră pătrunzând adânc în mine. Răscolindu-mă, ridicându-mă până în înaltul cerului și trântindu-mă, cu o forță inimaginabilă, până în adâncul mării. Mă reped ca un animal de pradă legendar, vrând să mai simt buzele calde, mâinile la fel de calde, părul probabil și el la fel de cald. Întind mâinile înfometat. Nu simt nimic. Doar aer. Și nisip. Călduțe.
Din larg, o sirenă indiscretă transmite mesaje codificate, parcă. O iau în mână. O opresc. E 6.30. O nouă zi de lucru. Dar poate azi mă îmbolnăvesc și nu mă duc. Poate mă urc în mașină și poate mă las în voia ei. Poate…