M-am ars de prea multe ori. Nu la propriu. La figurat. M-am ars constant. E în firea mea. Când cred că totul e bine. Atunci mă ard. Nu-mi trece cu nimic. Ar fi trebuit să-mi fac abonament. La secția de arși. De arși la figurat. Într-un spital la figurat. Sau virtual. Aș fi internat permanent. Cum de ce? Asta nu e întrebare. Mă întrebi ca să-ți bați joc de mine. De aia pui întrebarea asta idioată. Dar eu sunt mărinimos. Te înțeleg. Poate așa aș fi întrebat și eu. Și tot de aia îți răspund. Așa, mai pe scurt. Dacă mă duc la un concurs, nu sunt pe listă. Dacă sunt, cad primul sub linie. La tramvai, mi se închid ușile în față și pleacă. Apoi aștept o oră următorul. Mă plictisesc și cred că nu mai vine. Când mă depărtez, vine în stație. Nu mai am tip să-l ajung. Mi se rupe sacoșa la cumpărături. Ca să râdă lumea de mine. Parcă joc într-o comedie. Cu mine în rolul cretinului. Nu-mi iese nimic cum trebuie. E un fel de, cum îi zice…karma. Un halou insesizabil. Am zis la început că e ghinion. Dar și ghinionul se pare că e doar ocazional. Mie mi se repetă. De aia spuneam. Nu-mi iese nimic ca unui om normal. Am apelat la descântece. La liturghii personalizate. Tot nimic. Nimic nu are efect pozitiv. Sunt intratabil. Zilnic pun acatiste la biserică. Nu se schimbă nimic. Totul e pe dos. Am încercat să mă comport pe dos. Nu e soluție. M-am hotărât. Dacă tot mă ard, să mă ard bine. Să fiu primul dintre arși. Să se uite lumea la mine și să spună că sunt cel mai tare. Dacă ar fi, ar trebui să umblu bandajat pe tot corpul. Mi-ar mai atenua efectul. Ei, mă plâng, poate mai trece. Hai, te las. Mă duc să mă mai ard nițel.