1

Încet, încet, redevin conștient. Ca și cum m-am trezit din somn, și încep treptat să-mi regăsesc realitatea. Brusc, îmi amintesc ce s-a întâmplat. De fapt, multe nu-mi prea amintesc.
Știu doar că eram în mașină pe drumul spre casă, da, da, parcă s-a auzit o frână scrâșnind, mai știu că am întors speriat privirea spre dreapta mea și, îmi amintesc că am vazut marginea mașinii mele deformându-se, venind brusc spre mine. După lovitură, nu s-a mai întâmplat nimic. Până acum. Probabil că mi-am pierdut conștiința în tot acest timp. De fapt, cu siguranță mi-am pierdut conștiința.
Dar de ce nu mă doare nimic? De ce nu pot să deschid ochii? Unde mă aflu? La spital? Familia mea a aflat oare? Or fi și ei aici? Măi sa fie, dar chiar nu mă doare nimic? Ce se întâmplă? Și nu aud nici zgomote de spital...
Ia stai, parcă văd o lumină. Da, se apropie de mine. Și pe măsură ce se apropie, devine parcă mai clară. Ba nu, nu vine spre mine. Eu mă îndrept spre ea! Unde mă aflu? Ce se întâmplă aici?
- Pe aici!
Ceee? Cine ești?
- Urmează-mă!
Mă simt de parcă alunec forțat de gravitație pe o pantă abruptă. Nu, de fapt mă simt ca un balon purtat de curenții de aer printr-o cameră slab luminată. Nu-mi simt membrele, nu mă pot opune, ci pot doar să plutesc într-o direcție.
Mă prăvălesc încet spre o direcție...
- Uite, aici vei sta, aici este locul tău.
Locul meu? Alo, visez cumva?
- Nu, ai murit!


2

Hei, este o glumă proastă, un coșmar, sau ce?
- Nu, este partea ta de existență de dincolo de viață. Nu ți-ai dorit să fie viață după moarte?
Ba da, dar nu-mi vine să cred că s-a întâmplat așa de brusc.
- Toți spuneți același lucru. Bineînțeles că vine brusc și neașteptat.
Dar eu nu am nici o vină. Sunt tânăr, am fost aruncat din viață accidental. De un iresponsabil. Nici nu știu de fapt cine mi-a luat viața. Nu mi-am luat rămas bun de la familie. De la prieteni. Aveam treabă la servici. Mergeam spre casă. Da, mă așteaptă familia!
- Acum, nimic din toate astea nu trebuie să te mai preocupe.
Păi și ce urmează să fac? Unde mergem?
- Nu mergi nicăieri. Aici este destinația finală.
Aici? Aici suntem în ceruri? Dar unde sunt stelele și planetele?
- Dar cine ți-a spus că cerurile și cosmosul sunt unul și același lucru?
Ãăă... Nu mi-a spus nimeni. Dar așa am crezut, că cerurile sunt ...
- Aici ești într-o dimensiune ce nu se măsoară în distanțe. Ești într-o altă dimensiune, una aspațială...
Aspația...
- ... și atemporală!
Adică? Nu suntem nicăieri?
- Și în același timp, pretutindeni. Aici timpul nu curge, nu trece, nu există.
Adică acum, acasă... cât timp a trecut... de când...
- Nu a trecut nici un moment, cum, tot așa de bine, copiii tăi pot fi deja bătrâni.
Dar nu înțeleg nimic din ce-mi spui. Cum așa?
- O să ai tot timpul la dispoziție să înțelegi.
Adică? Ce vrei să spui prin... tot timpul la dispoziție? Ia stai puțin, adică...
- Adică o eternitate.
O eternitate? Am să stau aici o eternitate?
- Nu asta ți-ai dorit? Nu asta v-ați dorit, voi oamenii, dintotdeauna? O existență veșnică, spirituală, fără grijile și necazurile vieții de pe pământ? O viață după moarte?
Ba da, cum să nu... Doar că, știi, eu nu...
- O existență eternă în slava Domnului, o contopire cu absolutul, o eternitate scufundată în iubire?
Ba da, așa este. Asta ne dorim cu toții, dar...
- Nu gândiți voi că viața este doar o grea încercare, ca o pedeapsă, în care sufletul vostru trebuie să se schimbe în dragoste? Și că abia după această viață începe adevărata existență, cea lipsită de griji?
Ba da, așa gândim, că în viață suntem supuși tentațiilor și greutăților, și că datoria noastră este să rezistăm până în ultima clipă, gândindu-ne că, după ce totul se va termina, vom ajunge aici.
- Și ai ajuns aici...
Da, am ajuns aici. Și acum, că am ajuns în absolut, ce trebuie să fac?
- Absolut nimic!
Nimic?
- Nimic! Aici nu trebuie să-ți mai bați capul să faci cald în iernile reci, sau rece în verile călduroase, ca în viață, căci aici nu este nici cald și nici rece. Nu trebuie să muncești pentru a mânca sau pentru a bea, căci aici nu este foame sau sete. Nu mai ai grija de a-ți întreține familia, căci aici nu ai familie. Ești doar tu și absolutul. Ești una cu el...
Da? Sunt una cu...
- Aici nu ți se poate întâmpla nimic rău, nu îți fură nimeni banii sau mașina, aici nu plouă, nu bate vântul, nu-ți trebuie umbrelă sau haine, ori pat sau mobilă. Pur și simplu plutești în absolut. Aici nu ai nevoie de absolut nimic, pentru că aici nu-ți trebuie absolut nimic. Este simplu...
Nu am nimic... și totuși, cum am să-mi umplu timpul?
- Slăvindu-l pe Dumnezeu. Vei trăi, așa cum ți-ai dorit, cufundat în slava lui Dumnezeu. Și asta pentru totdeauna. Nu este minunat?
Da, da, desigur, este... minunat...


3

Ce-or fi făcând ai mei? Soția și copiii. Mama, tata, frații mei... M-or fi îngropat deja. Or plânge după mine. Și mie îmi este atât de dor de ei...
Îmi vine să închid ochii și să plâng. Dar nu pot, căci nu am ochi!


4

Și totuși, unde este Dumnezeu? Aș vrea să-l văd. Se poate?
- Dumnezeu este peste tot. Absolut peste tot.
Absolut peste...
- Absolut peste tot. Ești cufundat în el, nu-L simți?
Ãăă... Da, îl simt. De fapt, nu, nu știu ce să simt. Îl pot vedea?
- Dumnezeu nu poate fi văzut. El este spirit. Este spiritul pe care numai omul îl poate cunoaște și în care numai omul poate crede. Dumnezeu este calea, este adevărul, este... viața.
Calea, ce cale?
- Calea pe care omul calcă atunci când pășește prin timp. Este drumul pe care energia îl parcurge pentru a deveni materie, pentru a deveni stea, planetă, plantă, animal... Pentru a deveni viață. Pentru a deveni om, singurul care poate gusta cu adevărat din viață. Din adevărul vieții... Dumnezeu este toată această manifestare minunată din care ai făcut și tu, pentru o scurtă clipă, parte.

5

Hmm. Ce naiv sunt. Așteptam să vină noaptea, să adorm, să mai treacă vremea. Să vină un Mâine. O nouă zi, o zi ce ar putea fi altfel. Dar nu, aici nu am nevoie de somn. Aici nu se doarme, iar vremea nu vine și nu trece.

6

Oare cât timp o fi trecut? M-am tot gândit la cei de... dincolo. Îmi este teribil de dor de ei. Îi iubesc mult, mult de tot. Îmi pare rău că i-am supărat. Pe fiecare dintre ei i-am supărat cândva. Și de mai multe ori! Ca un ... ce sunt!
Ce am fost…
Oare ce-or mai face? Oare cât timp o fi trecut?
Da, cred că frunzele pomilor au cazut deja, adunându-se cu toate în jurul pomilor. Ce frumos arătau, așa, ruginii… Și ce frumos miroseau… Și oamenii din parc, ce liniștiți și frumoși erau. Îmbrăcați cochet, ieșiți să se plimbe prin natură… Să se vadă între ei... Să-și vorbească.
Cred că prietenii mei se pregătesc deja de vacanța de iarnă. De sărbători, de colinde, de bucate alese…


7

Acum, deși nu îmi este deloc foame, mi-am amintit de bunătățile pe care le mâncam cândva. Pe care aveam privilegiul să le gust... Îmi este dor de savoarea unui măr. Ah, ce sublim lucru este să poți să mănânci un măr!

8


Cred că trebuie să fi nins deja. Îmi imaginez că familia și prietenii mei sunt undeva la munte și că se uită la fulgii mari de zăpadă care cad în jurul lor. Oare s-or mai gândi la mine? Cât timp o fi trecut?
Și dacă afară ninge, înseamnă că în casă arde focul. Parcă-l văd cum se înfoaie și trosnește în cămin, împrăștiind mirosul lui minunat, cu iz de sărbătoare...

9

Mintea îmi fuge de la un gând la altul. Nici nu are altceva de făcut. Nici măcar să doarmă... Nici nu mai realizez trecerea timpului. Pentru că aici nu este timp. Încep să mă obișnuiesc cu acest gând. Trăiesc, de fapt retrăiesc, nu, de fapt și de drept, abia acum trăiesc cu adevărat, acum când mintea mea regurgitează cu nesaț amintirile ce le am aici, cu mine.
Amintirile mele sunt tot ce mi-a mai rămas și le chem la apel, una după alta, ca nu cumva să pierd vreuna.
Vreau să nu mă părăsească niciodată.
Nu vreau să mă gândesc cum ar fi să rămân fără ele. Fără amintirile mele. Nu aș mai exista...
Chiar, fără ele aici, cu mine, nu aș mai fi nici eu. Sunt doar niște simple amintiri. Eu sunt...

10


Aș bea o cană de vin roșu fiert cu scorțișoară.. Nu știu ce mi-a venit. Eu nu prea beam defel. Acum însă aș bea orice. Orice are un gust. și nu de sete, ci de dor... Aș mânca orice, aș sta de vorbă cu oricine. Despre orice. Dar nu mai pot! Nu mai am dreptul...
Ah, ce-am pierdut! Aș vrea să pot să plâng în hohote, să mă tăvălesc de să mă doară, dar din păcate nu mai pot. Aș vrea măcar să închid pentru o clipă ochii, să adorm, să visez și să uit pentru o vreme ce-i cu mine. Dar nu pot!
Aș vrea să visez că sunt iarăși copil în casa bunicii și că mă trezesc dimineața în zarva păsărelelor din cireșul înflorit, plantat de tatăl meu în dreptul ferestrei deschise. Să mă scol leneș din pat și să ies afară desculț și doar în pijama. Bunica să mă dojenească și eu să-i zâmbesc. Apoi, să-mi dea un colț de pâine uns cu unt și dulceață de vișine făcuta de mama cu vișine din curte, din care să mușc fără grabă, și din care să rup firmituri pe care să le arunc spre vrăbiuțele sfioase. Mai târziu m-aș urca în pomi să văd orizontul, după care aș mirosi fiecare floare din curte: margăritarul, zambilele, narcisele.
Ah! Doamne, ce dar mi-ai dat tu mie...
Aș vrea să închid ochii și să plâng. Dar eu nu mai am ochi...

11

Liliacul. Ce frumos miroase liliacul. Îmi amintesc cum îl sorbeam cu nesaț acolo unde îl întâlneam. Îmi amintesc de școală. De primele zile de școală ale fiecărui an. De zarva din pauze. De fotbalul din pauze. De facultate. De serviciu.
Și în fața locului unde am lucrat prima oară era un liliac...

12

Ce frumoasă este viața. Ce lungă este și ce plină de gust.
Dacă aș fi avut doar puterea de a privi și-mi era suficient să privesc doar, o viață întreagă, frumusețile din jurul meu.
Dar eu am avut și puterea de a auzi, așa că am auzit păsărelele chemându-se între ele, și am auzit oamenii și melodiile lor, și cuvintele lor, și râsetele lor de fericire.
Da, și am mai avut și puterea de a sorbi mirosuri, și am simțit astfel parfumurile florilor, și al locurilor și al pădurilor și al animalelor de la țară, și fumul frunzelor și ramurilor rămase după curățenia de toamnă, si arse în curte; și mirosul fânului proaspăt cosit, și mirosul mării... Și mirosul dimineților...
Era mai mult decât suficient, da...
Dar eu am putut și gusta din toate bunătățile pământului. Și le-am putut gusta foarte des, pentru că ce valoare ar fi avut puterea gustului, fără foamea și setea ce le cerea atât de des...
Și am mai avut încă un dar de la Dumnezeu. Am avut puterea de a simți mângâierile vieții... Am simțit adierea și unduirea unei brize, învăluirea mării, răcoarea serii și căldura soarelui. Am simțit mângâierea mâinii mamei. A iubitei. Am putut mângâia atât părul copiilor mei cât și firele de iarba.
Și nu am avut doar atâtea moduri diferite de a trăi viața cu adevărat. Da, mai presus de toate aceste simțuri, am avut și puterea cea mai de neimaginat pentru niște bieți atomi dărâmați într-o groapă, ce trebuie că au mai rămas din mine, acolo, pe pământ: puterea de a simți intens toate aceste ofrande ce mi-au fost oferite de viață. Puterea de a fi conștient de ele, puterea de a le înțelege, sporindu-le înzecit savoarea. Puterea de a mă bucura de ele după voia mea, și nu la voia întâmplării.
Doamne Dumnezeule, dacă poți să mă auzi, vreau să-ti mulțumesc! A trebuit mai întâi să pierd toate aceste daruri, ca abia apoi să le înțeleg, și să-ți pot fi recunoscător. Ce greșeală...
Tu ești întradevăr calea, adevărul și viața...
Și mai ales... viața!

13

De ce oare am greșit? Doar știam că greșesc. Niciodată însă nu am găsit timp să mă opresc, pentru o clipă, și să recunosc
- Ce să recunoști?
Hei, tu unde ai fost?
Stai cu mine, nu mai pleca. Vreau să-ti povestesc viața mea. Îmi este dor de ea, îmi este dor de oameni, îmi este dor de familie, de prieteni, de locuri, de gusturi, de mirosuri, de sunete și de atingeri. Spune-mi, ce mai ști despre ai mei? Cred că acum prietenii mei stau la o terasă, undeva pe malul mării, și ascultă marea spărgându-se în țărm. Da? Așa este? Este vară acolo? Ce se mai întâmplă acasă?
Soția mea ce face? Cât timp a trecut? Si-a refăcut... viața? Este singură? Spune-mi! Te rog...
- Ce spuneai că vrei să recunoști?
Cum? Vroiam să recunosc că... Nimic... Lasă-mă...

14

Mai ești aici?
- Mai sunt.
Spune-mi te rog... Voi... Adică... Se întâmplă să mai și trimiteți sufletele... înapoi?
- Nu.
Nu? Și atunci de ce credeam noi că ne vom reîncarna iar și iar, în oameni și în animale și...
- Pentru că puteați.
Da? Puteam să ne reîncarnăm?
- Nu, puteați să vă gândiți la orice. De aia vă gândeați la reîncarnare.
Deci nu putem, nu? Nu este nici o posibilitate? Mai gândește-te te rog. Orice! Aș da orice! Vreau să-mi văd familia.
- Nu, nu este nici o posibilitate.
Măcar pentru câteva zile. Ah, cum le-aș trăi de data asta! Aș ține fiecare secundă cu amândouă mâinile și nu i-aș mai da drumul decât după ce aș stoarce-o ca pe o lămâie. Ba nu, le-aș ține până ar îmbătrâni, până s-ar usca și s-ar face pulbere!
- Nu te mai amăgi. Nu există o astfel de posibilitate.
O zi! Atât! O singură zi. Pot să fiu și infirm, și paralizat, și în durere fizică, și condamnat la moarte... Pot să fiu fără picioare, să mă târăsc... Te rog, Doamne, fără picioare... Lasă-mă să mă târăsc înapoi în viață...


15

Nu mai suport! M-am săturat! Cred că stau de ceva vreme aici. Vreau să plec!
Ce înseamnă o eternitate? Ce-am să fac eu o eternitate? Nu vreau să plâng o eternitate. Nu vreau să regret o eternitate. Renunț la eternitate! Renunț la eternitate! Renunț la eternitate!
Doamne, renunț la eternitate! Doamne, mă auzi? Renunț la eternitate! În schimbul unei singure zi! Doamne, mă auzi? Ce trebuie să fac? Ce pot să fac? Renunț la eternitate! Renunț la...
- Încearcă să te trezești...
... eternitate!!!

16

Ce este zgomotul ăsta insistent?
Parcă nu era până acum! Piuitul ăsta insistent, nu era aici. Parcă ar fi bătaia unei...
- Dragul meu, ți-ai revenit! Sorăăă! A ieșit! A ieșit din comă!
....
- Știi, doctorii au făcut tot ce au putut, dar nu ți-au mai putut salva picioarele. Nu plânge, dragul meu. Nu plânge, că trecem noi peste asta. Sunt proteze moderne, ai să mergi în ele. Ce spui? Nu înțeleg… Ce spui?… Nu plângi? Si… Mulțumesc Doamne?

17

Da, îi mulțumeam lui Dumnezeu, și nu erau hohote de plâns. Erau hohote de fericire. Tu poți să înțelegi...
De ce îți spun această poveste închipuită?
Pentru că este doar o cale de a te întoarce de acolo. Aceea de fapt de a te trezi aici, în viață. Nu, nu păcălești timpul. Acolo nu este timp. Timp care să treacă. Tot ce trăiești acolo reprezinta doar un singur punct, un punct fără dimensiune proiectat pe axa timpului vieții tale. Este un singur moment, cel în care poți să te întorci la viață, în care poți să realizezi valoarea vieții. Cel în care poți să te schimbi. Cel în care devii bun. Devenind bun, nu-ți vor mai trebui multe deșertăciuni. Și atunci vei avea tot timpul la dispoziție pentru a trăi, sorbind viața. Este doar momentul tău, alegerea ta, un singur moment în viață, cel al trezirii la realitate.
Fiind însă atât de mic, cei mai mulți dintre noi pășim peste el, neobservându-l.
Acum, că știi povestea mea, tu îți poți imagina că ai fost acolo, și apoi te poți întoarce în viață.
Te poți întoarce cu fața spre ea!


18


Din chiar acest moment poți considera că te-ai întors de acolo de unde nu este cale de întoarcere... Alta decât aceasta!
Hai, trezește-te și bucură-te în voie de viață…