ce ușor e să plângi în hohote,
de fapt, să înțelegi cât de mic
e timpul în fața iubirii...
o iubesc mult pe Flavia, aș vrea
să-i desfac aripile de înger –
ea încă nu știe să zboare, a strâns
prea multă frică, prea multă nepăsare
din partea lumii, încât cerul ei
s-a întâmplat vis, mare și legănare...
„am visat că cineva a luat un tablou.
și, brusc, am privit tabloul...
și se mișca imaginea în el. era marea,
albastră, atât de clară... de limpede!
mereu visez mare... și am asistat
la schimbarea culorilor...
căci marea mea devenise, brusc,
mai închisă, aproape cerneală...
... apoi... din cerneală se făcea...
cărbune se făcea. devenea smoală.
... apoi... m-am speriat și am zis...
dar cum se face că marea e neagră?
și mi s-a spus... că negrul este alb.
și, brusc, marea mea a devenit lapte.
era albă. era marea mea albă...
da... și era atât de albă...
valul ei era caimac... de lapte.”

sunt bombardată emoțional!
de un cretin cu crize sentimentale,
de dorul misteriosului Felix, aprig,
de îngerul care are nevoie de îngeri...
și de sufletul meu ce cântă, jungle drum,
la poarta ta întomnată, înnoptată...
mă simt un capăt de ață, tras pe mosor,
cu lăcomie, amestecându-mi-se orele,
gândurile, dorințele, speranțele...
îmi fierbe fiecare neuron al inimii!
iuhuuu! cade câte-o amintire prin sita
pântecului meu, rimând cu atingerea ta,
șoptind... „te iubesc, iubita mea!”
iuhuuu! saltă câte-o privire prin mira
fericirii mele, rimând cu sărutul tău,
șoptind... „ce dor mi-era...”
și din toate câte sunt nu iau decât una,
frântura din Adam... firimitura cu gust
de explozie, fericirea târzie, departele
care îmi apropie palmele pe inimă!
e vremea să facem schimb de stele,
de alergări... să ne așteptăm simplu,
într-un buchet roșu, de tandrețe,
căci viața e scurtă și mult ciudată...
caimac de iluzii, lut picurat din sân,
strigând după iubire, divin și demonic!

21 octombrie 2009, 05:17