duminica a început cu înserarea ploii, tristețe de ceață albăstruie, socotind ca fluturele matematician... amintirile dintr-un lan cu maci mov.
duminica s-a așezat într-un colț, înspăimântată de tremurul bâtei de baseball! ea are urechi și ochi. ar fi trebuit să-i spună cineva că s-a spart conducta cu gelozie, că atmosfera de la cină e agresivă, ca un șarpe de alun! ar fi trebuit să-i arate cineva ce-au cules norii de toamnă... cum sunt scrise lacrimile pe o liniște sinucisă-n ametiste!
doar eu mai înțeleg libertatea pe care o strigă plăpânda duminică! nu o voi păcăli cu vise! voi sta pe buzele ei, strop de iubire, ca să adoarmă fericită... mai există o speranță!

18 octombrie 2009, 22:20