Un început de octombrie mă trezește dintr-un vis ce-l credeam o pagină scrisă cu notele unui portativ – intitulat iubire. Între azi și ieri se deschide o prăpastie și, eu – agățat de poala unui glas ce-mi spune:
- Dacă pleci să fii doar câteva ore lângă copiii tăi, vei pleca pentru totdeauna, eu nu sunt o haltă!
Mi-am luat un mic bagaj și într-o pungă de „un leu” am adunat lucruri, ca niște secvențe dintr-un film, o pereche de pantofi obosiți și câteva cioburi dintr-o inimă făcută zdrențe. Am zăbovit să găsesc cheia de la ușa principală și printre picuri de ploaie lacrimile mele stăteau să ajungă în față, să fie ele câștigătoare.
- De ce nu-ți iei toate hainele?
- Pentru că nu le voi îmbrăca pe toate în această seară!
Era o zi, aparent obișnuită, una dintre puținele mele fine se căsătorea și trebuia să onorez acel moment cu prezența, doar pentru câteva ore. Dar, evident, celelalte zeci de mii de ore, aproape patru ani nu mai contau. Ce era „important” era „blazonul” ce părea că va fi întinat de o pasageră întâlnire amicală.
- Nu ai personalitate! Îmi sună ca un bucium aceste cuvinte. Încerc să le cern prin sita ce curge reproșuri. Le adun în crosne mici, așa cum făcea tatăl meu la fiecare început de octombrie. Le arunc peste umărul timpului și încerc să mă ridic și să merg în picioare.
- Ce să fac, scumpul meu tată? Cum să fac?
- „Oprește-te și trage aer în piept” – îmi spunea, adeseori, tata.
Se deschide o poartă și pe aleea ce duce la camera mea sunt înconjurat de trei prieteni: Missy, Tom și Negruțu’, pisoii ce „păzesc” proprietatea – așa scrie pe o tăbliță a căbănuței din lemn pentru uneltele de curte. Vântul își dansează fiecare frunză, obosește, și se așează pe terasa din fața casei.
În jurul meu se face liniște și gândurile încep să se așeze la sfat. Unele ascultă, altele se suprapun în cel mai haotic vârtej ce vrea să mă ducă acolo de unde am plecat. Îmi ascund privirea în palme și nu văd decât imaginea unei siluete arcuite ce fuge, uitând-și tolba cu săgețile înfipte în trunchiul secat de seva dragostei.
- Am nevoie de tine tată, unicul meu prieten!
Îmi adun pașii răvășiți și-mi rescriu, poate, esența mersului și trecerii prin viață. Aduceri-aminte îmi așez la căpătâi și adorm depărtări, și totuși, atât de aproape de o mare iubire. Îi simt buzele și parfumul unor adevărate trăiri, niciodată uitate, poate doar plecate puțin pentru a se odihni să meargă mai departe.
Asudă o altă dimineață, ceasul deșteptător își face datoria și plec spre curgerea ce-și caută matca. Undeva o zăresc și caut un pretext de chemare a zâmbetului plecat în spatele unui nor, ce nu prevestea o furtună. Nimic nu este veșnic, nici chiar paharul plin ce s-a vărsat peste o coală imaculată. Undeva se aud picuri ce unesc lacrimile mele, lacrimile tale, cântecul meu și melodia ta…