Sub apăsarea erorilor am mereu tendința de a schimba ceva la mine. Indiferent dacă am parte de vină colectivă, nu încerc să schimb nimic din ceilalți. Consider că este domeniul lor, fiecare ar trebui să răspundă și să-și asume greșelile, tocmai de aceea insist asupra mea. Mai am un motiv foarte întemeiat pentru care trebuie să apelez la conștiința mea. Viața mi-a demonstrat că una dintre cele mai mari erori este să îndrepți sau să repari o greșeală deja consumată.
Multora le place să se audă vorbind, cu precădere să explice declinul umanității prin evidențierea evoluției. Paradoxul declin-evoluție mi-a devenit la fel de antipatic precum purificarea tardivă a misticului prin aderarea la ateism. Orice schimbare majoră aș aplica sistemului propriu de valori nu are argument. Nimeni nu crede în schimbarea ta, ne pierdem din credibilitate, iar pentru cei apropiați frizăm absurdul, le ridicăm mari semne de întrebare. Explicațiile sunt inutile, iar consecințele sunt devastatoare. Orice schimbare autoimpusă, orice neabatare de la retușatul sistem de valori ne schimbă prezentul. Astfel prezentul devine trecut iar viitorul devine incert. Nu am cunoștiință de cineva care să accepte atâta incertitudine, oricât spirit de aventură ar avea. Implicit nu am aflat pe nimeni care să poată trăi în singurătate, să evite definitiv comunicarea. Nici măcar sinucigașul nu este suficient de coerent în acțiunea sa finală astfel încât să poată evita sinceritatea, să lase o urmă, să provoace o dilemă existențială. Este patatic și tardiv să îți repari propriile greșeli. Ne rămâne a le corecta pe viitor, dar atât cât să nu schimbe percepția semenilor despre noi, să le tulbure existența. Nimeni nu poate fi singur, atâta vreme cât poate fi găsit. Nimeni nu poate fi singur atâta vreme cât nu are conștiință și fuge de el însuși. Îmi rămâne doar fidelitatea atașată erorilor mele. Câtă mediocritate poate zace în mine, când am aflat că singura mare eroare din viața mea sunt eu!?

Cluj Napoca
septembrie, 2009