o voce m-a tăiat în două, la telefon.
nu am înțeles cum mi-am văzut leșinul, inima lovită de bolovanul transformat de diavol în cuțit. există oameni care strâng frigul nopții, orbirea ceții, țipătul clătinării... mereu am acuzat logica de prezența lor! acolo nu se poate afla iubirea, acolo nu se poate merge pe apă!
îmi pipăi fruntea, încerc să văd câți îngeri au mai rămas... o să-i chem cu vioara, o să-i strig cu timpul simplu. încet... ei știu că eu semăn cu ușile japoneze din hârtie. trebuie să le vorbesc despre liniște, luminând ca topazul albastru de Londra... unde ploile te încălzesc pe tâmple cu ulei din semințe de moringa.
o să tac, apoi, să ascult imaginația. eu spre tine... tu spre mine... duminicile surâsului cald.

5 octombrie 2009, 22:21