poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-09-22 | |
Ziua de azi am petrecut-o în bucătărie. Acolo mi-am amenajat de curând un cabinet de psihoterapie cognitiv-comportamentală. Pacienții mei stau liniștiți în sertare și fac exerciții de respirație. Uneori le dau și alte exerciții, cum ar fi la istorie. Îi pun să își imagineze Bătălia de la Waterloo în timp ce mănânc o omletă cu mărar și ceapă sau beau o palincă de la bunicul. Desigur, asta nu are nici un efect, nici asupra nevrozei colective a pacienților mei, nici asupra digestiei mele, dar mi se pare că așa trece timpul mai repede. În plus, orice prilej e bine venit să ne aducem aminte de Napoleon Bonaparte, ca și de alte personaje tragice injectate cu Haloperidol.
În colțul din dreapta am un cuptor cu microunde, în care Nea Victor a așezat două băncuțe și un leagăn amnezic, pentru ca rudele și prietenii care vin în vizită să aibă unde bea un ceai și să doarmă peste noapte. Din când în când, trec să mă asigur că visele lor respectă prescripțiile medicului specialist, conform cărora conținutul manifest trebuie să aibă unghiile tăiate, iar conținutul latent să nu stea la soare după ora 9 seara. Odată, am întâlnit o adolescentă care purta o șosetă verde și una mov. Avea părul prins într-un copac de nylon și două veverițe se fugăreau prin el. După aceea, adolescenta a plecat la ea acasă și nu am mai văzut-o niciodată. Cu veverițele mă întâlnesc în fiecare zi, dar nu cred că le-aș mai recunoaște. Unul dintre cele mai grele cazuri cu care m-am confruntat a fost cel al unui bărbat de 49 de ani, 187 cm înălțime, 96 kg, căsătorit, tată a trei copii, de profesie pedichiurist, acum pensionat pe caz de boală. În urmă cu patru ani, visase că a murit bunicul lui, pe care dealtfel nu l-a cunoscut niciodată, și de atunci își cumpărase un stetoscop cu care avea obiceiul să bată la ferestre: „Toc, Toc, am făcut pipi.” Acesta a fost cel mai greu caz al meu. A mai fost unul, care se trezea din somn și mânca până adormea la loc, dar acesta a fost transferat la o altă secție și s-a vindecat. Am auzit chiar că s-a îndrăgostit, dar părinții lui nu au plăcut-o pe fată, așa că amândoi au sărit în râu și s-au înecat. Mai târziu, Papa Benedict al XVI-lea s-a așezat pe o tigaie încinsă cu ulei, a dat drumul la caseta cu Pink Floyd și a început să își arunce cu orez pe cap. În această atmosferă feerică, am vindecat un caz de paralizie isterică prin hipnoză ericksoniană, am mâncat o țelină crudă și am spălat chiuveta cu părul iubitei mele, cea spânzurată în copacul de nylon. Toată lumea spunea că a fost un spectacol emoționant și că așa ceva merită consemnat în manualele de specialitate. Noi eram mulțumiți că primisem prăjituri cu vișine la desert și că puteam alerga în voie prin uscătorul de vase. De pe aragaz, uleiul sfârâia compulsiv-obsesiv în timp ce din casetofon cineva ne privea îngăduitor: „ Doamne, iartă-i că nu știu ce fac!”
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate