Acolo unde țara e ca un buchet de flori adăpându-se din Marea Neagră(Ana Blandiana) , acolo e o floare care pentru mine e deosebită, care mi-a ocrotit venirea în acestă lume, pe petalele căreia m-am înălțat brăduț cu rădăcini adânci.
E locul unde munții Carpați se inchină apelor nestăvilite în care însuși soarele își află odihna scufundându-se în fiecare seară, apelor Dunării.
Mereu sufletul meu se va închina acelui loc, fremătând duios; mereu ochii inimii mele vor privi aievea mărețul asfințit; mereu gândul meu va zbura măcar pentru o clipă spre acele meleaguri pe care pași mei le-au străbătut de atâtea ori; mereu un dor ascuțit va mușca din ființa mea, întorcându-mă la locul devenirii mele și nu voi exagera câtuși de puțin dacă voi afirma ca iubesc acel loc!
Văd apele întinse, de-un albastru rivalizând cu puritatea cerului , străbătute de creste înspumate, vălurind ușor parcă timid spre țărm; văd soarele obosit de drum , fierbinte coborând ușurel pentru a-și ostoi focul in răcoarea Dunării; momentul e sublim, albastrul se aprinde, apă și cer sunt una într-un cerc de sânge ce parcă plutește, amurgul își intră în drepturi, țărmul însuși e doar miraj de smoală și sânge . o floare de mac sâlbatecă, înecată în imensitatea universului acvatic.
Aici, am cunoscut cei dintâi fiori ai iubirii copilăroase însă de neuitat, aici am cunoscut cele dintâi prietenii ce și-au cerut tribut pe viață, lăsând amprente în însăși ființa mea, aici am fost fericit în inocența copilăriei. Aici mă voi reîntoarce mereu și mereu, căutându-mi liniștea sufletului, râcorindu-mi zbuciumul vieții precum soarele stinge arșița unei zile istovitoare.
Aici am cunoscut pe viu ce înseamnă pictura, aici muzele artelor formează cerc de cunoaștere: Valurile Dunării îmi răsună în interior, penelul se străduie să redea imaginea, poeții să imortalizeze în versuri atâta frumusețe. E aici o bucățică de Eden dăruită doar celor ce vor să vadă , să audă să simtă, căci toate simțurile sunt în alertă și doar prin toate poți cuprinde cu adevărat chintesența purității universului!
Ori de câte ori , seara se așterne la ferestrele mele, mintea mea deschide sipetul atât de viu al amintirilor și retrăiesc răsul vesel , jucăuș al prietenilor mei scăldați în lumina apusului. Glumele , ghidușiile, serile petrecute ca la un foc de tabără, cu chitări și muzică folck, senin de parcă nimic și nimeni nu ar avea vreodată puterea de a tulbura aceea fericire.
Locul acesta va rămâne în veșnicie , iar veșnicia va fi cuprinsă într- un ungher ascuns al sufletului meu; e locul ân care mă întorc oricând îmi doresc acest lucru, e cuibul cu ușa deschisă speranțelor și viselor mele, e casa unde mi aștern oboseala, e casa mea!