ÎNTÂLNIRILE OMULUI CU URSUL

POVESTIRILE OAMENILOR CARE S-AU ÎNTÂLNIT CU URSUL

„România prezintă recordul mondial prin piesa dobândită la Prundu Bârgău ( 1994 ), cu craniul de 69, 2 puncte”
Extras din Îndrumarul pădurarului.Teoria și practica meseriei. 1999. Autor Dr. Ing. Ioan Iancu. Tipografia Pegasus

Mi-am propus să adun povestirile oamenilor care au avut ocazia să se întâlnească cu ursul brun, Ursus arctos arctos.
Datele le voi aduna într-un registru, acesta fiind un manuscris, o colecție de texte, prin care oamenii povestesc fel de fel de întâmplări referitoare la situația concretă când au fost față în față cu ursul.
În cele ce urmează se va folosi termenul de urs, prin care se va subânțelege că este vorba de ursul brun, Ursus arctos arctos.
M-am gândit că poate povestirile oamenilor ne vor ajuta să cunoaștem mai bine etologia ursului, psihologia lui, adică modul concret în care reacționează în diferite ipostaze, când se întâlnește cu omul.
Voi expune exact ceea ce povestesc oamenii cu cuvintele lor, deci probabil vor fi inserate și regionalisme sau termeni populari, așa cum redau povestitorii mei imaginile spontane de pe scena vieții lor, imagini în care ei ca artiști, ursul, Dumnezeu și natura și-au dat întâlnire, în acele momente de neuitat.
Bineânțeles nu pot fi în asentimentul tuturor cititorilor, pe care îi stimez și le respect ideile, convingerile, experiența. Nimeni nu poate fi ideal, deci oricând există rezervat un loc pentru un: “ de mai bine”.
Încep cu propria mea poveste și ideal ar fi ca fanteziile să fie lăsate la latitudinea cititorului, aici să fie expuse doar fapte concrete, situații concrete, povestite cu lux de amănunte.
Oricum cel care a scăpat cu viață din fața unui urs, este deja un erou. Dumnezeu a decis că acel om mai are câte ceva de realizat în viață. Sunt perfect convins de faptul că omul care afirmă că nu îi este frică de urs, ceva nu funcționează normal la el: ori minte, ori se laudă, deoarece există acel instinct de conservare, care în limite normale, are un cuvânt de spus.
Prin fugă se scapă de urs doar dacă așa vrea ursul și Dumnezeu.
Ca în orice domeniu, experiența își spune cuvântul.
Nu se compară omul care știe exact ceea ce trebuie să facă, cel care are stăpânirea de sine și curajul necesar să facă față în mod inteligent situației spontane ivite în cazul unui atac neprevăzut al ursului.

Tóth Árpád, născut la data de 1962. 06. 12 în municipiul Săcele, județul Brașov, domiciliat în satul Chiuruș județul Covasna, CNP 1620612140310.
Am avut o anumită experiență la data respectivă, ținând cont de faptul că prin anii 1978, 1979, 1980, 1981 îl ajutam la hrănitul urșilor ( la observatorul de vânătoare de la Chiuzul Păpăuți ), pe bunicul meu Bede Barabás, fost paznic de vânătoare, care mi-a lăsat ca moștenire dragostea și respectul față de natură. Veneau și 11 urși la troacă. Bineânțeles că noi făceam observațiile din observator.
Era prin anul 1991. Participam în calitate de vânător la o vânătoare de mistreți în pădurea din împrejurimile satului Chiuruș, sat aflat la 3 km de orașul Covasna.
Linia ștandurilor era chiar pe un drum de tractor. Când maistrul de vânătoare, domnul Kerekes Árpád mi-a indicat locul în care să mă instalez în ștand, lângă un fag mai gros, mi-a șoptit pe un ton convingător, să fiu atent și să am grijă, deoarece este un loc foarte bun și voi avea toate șansele ca aici să iasă vânat.
Trec vânătorii în șir indian prin fața mea, iar eu îmi ocup locul în ștand lângă acel fag ( Fagus sylvatica)care avea un diametru de circa 46 cm la înălțimea pieptului. În dreapta cestuia se afla un brad ( Abies alba ), de circa 1 m înălțime.
M-am așezat, am bătătorit zăpada de sub picioare, mi-am rezemat umărul stâng de arbore, stând în picioare, spatele bradului.
Când privesc în jos, observ că pe distanta dintre cele două specii, de circa 30 cm, era locul de trecere al vânatului, zăpada fiind plină de urme de vânat, încât se și formase potecă îngustă.
În fața mea, perpendicular pe drumul pe care au urcat vânătorii, era un alt drum de tractor mai îngust, dispus pe o vale adâncă de aproximativ doi metri, din care puteam vedea doar circa cinci metri, după lua naștere o curbă spre partea stângă, deci partea dreapta tehnică.
Se lasă o liniște deplină. După un anumit timp sesizez începutul goanei.
Cred că nu au trecut nici cinci minute și aud că exact pe drumul din fața mea, unde aveam o vizibilitate doar de câțiva metri , se apropie vânatul. După zgomotul scos, care perturba liniștea dintre strigătele gonacilor, trebuia să fie un vânat de proporții.
Mă pregătesc, sunt ochi și urechi, arma pregătită de tragere după identificarea vânatului, fiind perfect convins în sinea mea că voi împușca un mistreț.
Aveam o armă cu țevi lise, un I.J.-u cu calibrul de 16, cu două breneke-uri pe țeavă.
Mă aflam exact în spatele brăduțului, care mă acoperea până la burtă.
În fracțiuni de secundă apare în fața mea o namilă de urs, care pesemne avea intenția să trecă exact prin locul unde mă instalasem eu eu.
Ursul se ridică brusc în fața mea, în două labe. Þeava armei era la circa 20 de cm în dreptul inimii lui.
Ni se intersectează pivirile, îi văd clar cristalinul ochilor și ne privim fracțiuni de secundă ochi în ochi. Avea niște ochi rotunzi, din care citeam că iradiau blândețe . Părea surprins de prezența mea și citeam pe fața lui anumită expresie de curiozitate.
Privesc în continuare fără să clipesc, adânc în cristalinul ochilor lui, care mi se păreau puțin umeziți și lucitori.
Nu era timp de gândire, așa de repede a decurs totul.
Rămăn nemișcat. Nu am avut timpul de reacție necesar să mă sperii. Prin minte mi-a străfulgerat ideea că la primul semn de atac apăs pe trăgaci. Bineânțeles, adaug acuma, dacă voi mai avea timpul și reflexul necesar.
A rămas în fața mea câteva secunde.
Dacă a văzut că nu mă mișc, în fracțiuni de secundă s-a aruncat lateral spre stânga lui, ( spre dreapta mea) , către vale. A dispărut în desișul care se afla la circa zece metri de mine, oblic dreapta față de mine.
Auzeam zgomotul carcteristic al frunzișului și al crăci rupte. Apoi spontan nu s-a mai auzit nimic, lăsându-mă momentan într-o stare de incertitudine, nemaiștiind dacă a ieșit din desiș, sau a ramas acolo.
Rămân în continuare nemișcat, perfect conștient de cele întâmplate și sesizey un mic zgomot venind dn stânga mea.
Îl văd pe vânătorul Koman Alexandru, care de fapt era instalat într-un hochștand în partea de sus, în stânga mea, care cobora din ștand și venea în liniște pe drumul de tractor spre mine, făcându-mi disperat semne să mă apropii.
Mă miram de faptul că a părăsit ștandul în timpul vânătorii, ceea ce conform instrucțiunilor de protecția muncii care se prelucrau la fiecare început de vânătoare, nu se permitea nici în ruptul capului, Aveand reguli stricte în acest sens. Îi fac semn, punăndu-mi degetul arătător la gură să rămână în liniște.
Depășise jumătatea dintanței dintre noi și continua să gesticuleze să mă convingă merg spre el. Știam că are o bogată experiență de vânător, era de fapt paznic de vânătoare, dar pe un alt fond de vânătoare.
- Am văzut totul, îmi șoptește el.
Nu i-am răspuns.
- Treci tu în locul meu, mi-a zis.
- Fii liniștit, nu m-am speriat, i-am răspuns
- O să te sperii, zice el.
- Bine, i-am răspuns și m-am dus în locul lui, urcându-mă în hochștand.
M-am așezat pe bancă, caut să fiu atent, dar sesizez că mă cuprinde din senin o frică imensă, de nedescris. Mă uitam la fiecare tufiș, dacă nu cumva e vreun urs.
Observ că fără să vreau, au început să-mi tremure genunchii. Îmi țin genunchii cu palmele, dar continuau să se miște după placul lor. Nu mai aveam niciun control asupra lor. Eram perfect conștient că nu există niciun pericol, chiar zâmbeam la ceea ce mi se întâmplă, dar asta era. Totul a durat circa cinci minute, după care m-am liniștit.
După scurt timp s-a terminat goanna, urmând a ne deplasa cu armele, în liniște, în șir indian, spre locul unde urma să se desfășoare cea de-a doua goană din cadrul acelei fascinante zile de vânătoare. Această zi, mi-a dat de înțeles că uneori viața omului poate atârna de un simplu fir de păr, care oricând se poate rupe.
Dar acest lucru nu depinde de noi, este ceva independent de voința noastră, ceva supranatural, iar noi ne jucăm rolul doar ca simplii actori, pe această scenă învolburată a vieții trecătoare.
Oare în ce măsură putem să intervenim noi, ca acestă scenă a vieții să fie uneori o tragedie, iar alteori o comedie? Există liberul albitru care ne stă la dispoziție să ne facem viața cât mai frumoasă, astfel încât rolul nostru să fie unul benefic pentru noi și omenire.