Seară de vară. La Pescăruș cântă orchestra ''Milu'' pe
care o aplaudă grădina goală. Încălzit de mireasma teilor de
pe strada școlii intru să mă răcoresc cu o bere.
Nimeni la mese, așa că întâmpin dificultăți să aleg un
loc. Reușesc totuși. Nu trece mult timp și mă acompaniază:
Pricurici, Mistrețu (fără niciun fel de colți), apoi Bâlbâitu, Căpușă și așa încet, încet se încheagă trupa de
acum câteva decenii.

Nimeni în oraș -
doar mireasma teiului
pe strada școlii.

Depănăm amintiri. Ne trec prin fața ochilor escapadele
de pe Ogrăzi, Goroniș, la crucea de pe Calvar dar mai ales pe Valea Boșneacului până la peștera Gaura Haiducească.
O pomenim pe domnișoara Catrința (profa de mate) care
întrebată de o babă: Domnișoară unde duceți copiii? A răspuns stânjenită: La Orificiul Haiducesc.
Între două încruntări de halbe, propun ca a doua zi să vizităm peștera. Răspund afirmativ Bâlbâitu și Pricurici, ceilalți aveau treburi mai imprtante, musai în
fiecare duminică să hrănească peștii din Dunăre, îndeletnicire pe care ei o numesc: Pescuit.

seară de vară -
gaura haiducească
o amintire

Dimineață la moara nemțească mă întâlnesc cu Bâlbâitu,
Pricurici nu s-a încadrat în sfertul academic așa că înarmați cu bacanci și rucsac doldora de toate cele o luăm
apostolește.
În apropierea cantonului de la Suvorov, Bâlbâitu ia o
creangă stufoasă de arțar lungă de vreo doi metri, și mă sfătuiește să fac la fel. Câinii pădurarului nefiind încântați de prezența noastră se hârjonesc la creanga de arțar târâtă după noi.

latră un câine-
pe valea boșneacului
cântec din frunză

Străjuită de nuci sălbatici, valea urcă domol. La
confluiența cu Ogașul Găurii făcem un scurt popas la umbra
jugastrului din cântecul Răduțoanei.
Urcăm grăbiți priporul ogașuluisă ne întâlnim cu fagul
de la izvorul sec în coja căruia ne-am încrustat numele.
Prima surpriză, izvorul străjuit de o cioată ne amintește că
numele nostru este demult cenușă.
După câteva aruncături de piatră ajungem în poiana peșterii.

ochi de pădure
la umbra jugastrului
o căprioară

Coborâm pe sub liziera poienii. Printre fagi se deschide poarta monumentală a peșterii, înaltă cât școala primară și lată cât autostrada soarelui. un pârâu copilăros
intră odată cu noi în peșteră. Pășim în sala mare cît un teren de fotbal (gazdă bună a sătenilor în vremuri de bejenie), cu buna noastră dispoziție atragem atenția cârdului de urecheați zburători țintuiți de tavan. Bucuroși de oaspeți ne cadorisesc cu prisosul din metabolismul.
Pe coloana de calcar care sprijină cupola sălii căutăm numele scrijelate de copiii care am fost, dar acestea au avut soarta celor scrise cu lămpile de carbid
spălate cu lapte de piatră. Sigur numele noastre persistă în sala cu intrarea îngustă, pe care nu avem acces din cauza burților.

lapte de piatră-
coloana nesfârșită
sprijină bolta

Cotrobăim prin cotloanele cavernei îngânați de șipotul apei. Ajungem la sforul luminos prin care pârâul se prăbușește în lumea nevăzutelor, așa cum vom constata la ieșire că a făcut ziua.
La întoarcere, să nu bâjbâim singuri în noapte, ne însoțește o ploaie mocănească. Din când în când guruie o bufniță.

noapte cu ploaie
călăuză spre casă
doi ochi de buhă