Mic nu putea să doarmă.
Un fulger, care îl sperie cumplit, tăie cerul în două.
Altfel nu se explică felul în care, de pe Pământ, ajunse cu viteza luminii exact pe planeta Micului prinț.

- Ai venit! spuse acesta deloc surprins.

- M-a adus ploaia! răspunse copilul, mirat de această întâlnire.
Mai mult decât de prima, când nimerise pe asteroid grație unei mese frânte și a unei ingenioase lovituri la cap.

Un tunet înfricoșător îi confirmă faptul că acum era, într-adevăr, într-o altfel de transă.

- Þi-e frică? îl întrebă calm Micul prinț, obișnuit cu absolut toate fenomenele meteorologice.

În mâna lui, o uriașă umbrelă albastră acoperea întreg asteroidul, ferindu-i pe cei doi, cuibăriți unul în altul, de picăturile complice ale ploii.

- Eu am comandat ploaia asta! spuse Micul prinț.

- Da?
Pentru că nu ai putut să-mi repari avionul?

- Să nu uităm că era șifonat!
În plus, decupasem din el litere pentru semafor...

- Da, îmi aduc aminte, grăi Mic, bucuros că memoria îi permite să se afle deopotrivă în trecut, în prezent și în viitor.

- Mulțumesc! mai zise prietenul său.

- De ce?

- Pentru că mi-ai trimis atâtea scrisori...

- Păi, nici nu le-ai citit! încercă puștiul să nu se lase înșelat.

- Nu le-am citit, pentru că nu am vrut să mă influențeze în relația mea cu planeta.
Dar te asigur că le-am trăit pe toate...

- Oh..., își exprimă atunci Mic sentimentul de mâhnire fericită, ce-l făcea să nu mai poată rosti alt cuvânt.

Un tremurat discret, ca de frig, îl cuprinse subit, motiv pentru care, plângând, se lăsă luat pe după umeri.

- Știi, tu ești singurul copil care a reușit să ajungă pe furtună până aici! îl alină Micul prinț și-i arătă, nu buzunarul secret, plin cu creioanele colorate de la Antoine, ci, pentru prima oară, însăși inima sa ascunsă sub mantou.

- Îmi pare așa de bine! rosti Mic, cu sare pe limbă.
Înțelegând acum de ce Micul prinț avea mereu o ținută atât de nobilă.

Numai sub tricoul lui bătea o inimă pătată de cerneală, pe care nici nu avea curajul să i-o arate...