Azi noapte am scrumat în mine de frig și teamă, și-am plâns de dor... Te-am pierdut pe undeva, printre vise și vomă, probabil prin ultima sticlă de vodkă de ieri sau cea de-a șasea cafea de azi dimineață.

A mai trecut o primă zi de Crăciun, a mai trecut un răsărit fără respirația ta peste mine, a mai trecut o noapte albă și-atâta durere încât o puteam împleti cu pielea mea și strânge de gât. Au trecut colindele pe lângă greață și melancolie și totuși, te iubesc ca pe primul cadou primit, ca pe merele coapte în cuptorul bunicii...

E frig ca dracu’, iubitule, și încă nu îmi amintesc cum să dorm.

Cineva spunea că suntem singuri de-abia când ne trezim în toiul nopții și simțim că ne e frig la spate; pe mine m-a cocoșat frigul, mi-a sfâșiat pielea, și-mi tremură carnea, dar încă nu m-am trezit. Poate nu e suficient de noapte.

Iartă-mă că am uitat de ce trebuie să îmi deschid ochii.

Cineva spunea că moartea e doar o fază și dorul e inutil; mie mi se amestecă în vene, îmi purifică sângele și-mi fac inima să bată în continuare.

Iartă-mă că nu mai știu să cânt colinde.

Cineva spunea că atunci când bem, devenim un fel de sticlă ambulantă pentru că ne curge sânge îmbibat cu alcool prin vene.

Eu nu mai spun nimic de câțiva ani și mi se pare că tac doar de ieri.

Iartă-mă că nu mai port niciun ceas și m-am rătăcit de timp.

Cineva îmi spunea că mă transform încet într-o amintire a noastră și m-am bucurat.

În toate amintirile dormi lângă mine și te simt aproape și mirosi a dragoste și a Crăciun și de-abia atunci știu ce e ăla somn.

Iartă-mă că nu reușesc să dorm fără tine.