Astăzi (1 iulie, a.c.) îmi fac de cap.

Dacă nu mă înșel, cât am stat noi la Cisnădioara telefoanele au fost într-un fel de „pauză de irealitate”, nu numai ale mele, ci și ale celorlalți. În ceea ce mă privește nu am mai avut ocazia să mă port barbar cu interlocutorii mei:
– Ce faci măi? – după caz, Alo!, ce mai faci?
– Păi, stau de vorbă cu tine.
– Și ce mai faci de fapt?
– Lucruri care nu-ți convin ție, evident.
– Adică!?
– Îmi testez spiritul anticipativ. Până acum nu m-am înșelat. M-ai întrebat: ce fac?; ce fac de fapt?; și adică?; după care o să-mi spui, anticipez: salut, lasă că vorbim noi altă dată!
– Hi!, salut, vorbim altă dată, că fac economie.

...
– Alo!, auzi?
– Da, aud.
– Am citit într-o confesiune recentă a unuia, că literatura de după post-modernism a început să-i dea de gândit, deși e monotonă. Stai să-ți explic ...
– Lasă asta, ai grijă cum conduci. Hai pa!
– Neseriosule, ce pa? ... Hai pa!

...
– Salut!
– Mda, te treziși, ce să zic!
– Mi-ai dat tema aia cu „licuricii iubirii”, adu-ți aminte.
– Și ce dacă?
– Am început cu:
„presimțirile
licuricii iubirii
scara din iarbă”, dar zic să schimb cu:
„presimțirile
licuricii iubirii
scara ... prin iarbă”, ori cu:
„doar presimțire
licuricii iubirii
scară de iarbă”, și mai am o idee plină de cruzime, care sună cam așa:
„scară și iarbă
licuricii iubirii
presimțirile”, dar mai am și altele. Indiscutabil ...
– Ai grijă cum semnezi. Să semnezi indescifrabil. Ai înțeles?