Îmi așez gândul în brațele unui om ce cred că mă iubește, și depănăm amintiri, ale ei, ale mele, de ceva timp ale noastre.
Ni se duce viața și trecerea se întoarce în fiecare dintre noi îmbrăcată, uneori în negru, alteori în culorile curcubeului, un pastel din pragul unde stătea bunica și bunicul, eu, cu o coală îngălbenită pe care-mi scriam mereu fiecare gând albastru – ca ochii bunicii Maria.
Am crescut în poala ei, legănat de liniștea ce mi-o insufla, m-a hrănit cu omletă din ouă proaspete, atunci luate din cuibar și preparate cu mărar din cel de pe un răzor cu ceapă. Doamne! Unde e copilăria de altădată?
Am crescut împreună cu verișoarele noastre – „fete de București” și de aceeași vârstă cu mine și fratele meu. Laura – astăzi asistent medical în pragul pensionării, o fată brunetă, tare frumoasă și Mihaela – acum mare „grad” într-o unitate specială, o femeie superbă și azi.
Jucam fotbal: grașii cu grașii și slabii cu cei de teapa lor. Fratele meu era un „dolofan", azi un „uscat”, eu, bine legat, înalt și fără „burtă”.
Geamuri sparte, bunica „gură mare”, bunicul „înger păzitor”, ascuns „brazii” sub patul înalt din unica lor cameră, iar mama găsit „prada” și nuiaua de alun își făcea „treaba”.
Noroc cu... tata! Câtă dreptate avea... și eu sunt părinte! Nici un geam sau o minge, sau „tot aurul din lume” nu contează, „brazii” mei sunt „apa vie”.
Au trecut zile, luni, ani, implacabili și ireversibili, iar eu păstrez în imaginea sufletului, prin ochii timpului, perioada petrecută la țară.
A urmat examenul la liceu, unul greu pe care l-am sfârșit cu succes. Viața de oraș, „băiat de băiat” și cartea... mai moderat. Am avut în tata ajutor iar în mama „săgeata” care intra oriunde. Mi-a „străpuns” de câteva ori și „platoșa” iubirii de mamă pe care mi-o purta și mi-am „luat-o”, chiar și în fața unei fete de care eram îndrăgostit – Dana M.
Am pierdut-o pentru că nu aveam nici chiar bani de un „Cico” sau de cinematograful „Popular” sau „Victoria”. Poate așa a vrut destinul. Anii de liceu au însemnat multă muncă, evident, diferențele de performanță de la sat la oraș și-au pus amprenta.
- Îți cer voie să-ți tulbur „odihna”, bunul meu tată!
Îmi amintesc că ai plecat cu mama, la „târg” să vinzi câteva animale pentru a mă duce la meditație. Ați vândut ieftin, dar îmi sună în minte cuvintele tale: „Tatăl meu, Valuțule, a fost chiabur, iar eu trebuie să „întind sărăcia pe pâine”. Cum crezi că aș putea să nu te iubesc și dincolo de viață?
Cei 4 ani de liceu – unul de cultură generală, așa se numea, m-au format ca om. Nici o materie nu era mai puțin importantă. Cu banii adunați de mama și tata făceam meditație la franceză, cu prof. Constantin Constantinescu și la matematică cu prof. Cezar Ivănescu, care-mi spunea: „Brânză bună, în burduf de câine!”, atunci când nu aplicam un „artificiu” la algebră.
Nu vreau să mă „împăunez” cu ceea ce am fost, dar eram un elev destul de bun. Cui să-i mulțumesc?
- Te întreb ceva, tată!?
Vreau să-mi dai voie să-i fiu recunoscător și „Spinozei”, așa îi spuneam mamei, asta deriva de la Păsărica – „Pasărea Spin”. Mulțumesc, mamă!