poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-06-24 | |
Astăzi, 24 iunie, a.c. – asemănător anului invocat în relatarea precedentă – mi-am adus aminte:
... că trebuie să încep prin a anunța că țin morțiș să-i dezamăgesc pe toți cei ce caută, cu orice chip, nod în papură întrunirilor de genul acesteia ce s-a întâmplat la Cisnădioara. Păi tot ce s-a întâmplat aici a stat sub semnul binelui! Întâi de toate pentru că au fost mai multe cărți decât autorii prezenți, asta nu numai pentru că unii dintre autorii prezenți scriseseră mai mult de o carte, ci pentru că au fost prezente și disponibile, pentru lectură, cărți ai căror autori nu au venit, din motive numai de Dumnezeu și de ei știute și tocmai de aceea acceptate. Ãsta a fost un avantaj, și spun asta pentru că eu unul am reușit să citesc patru cărți de la cap la coadă pe terasa din spatele clădirii și alte patru volume, stând pe scaun, în balconul camerei ce mi-a fost oferită; fără a mai pune la socoteală răsfoitul cărților cumpărate de Despot de prin felurite librării (albume, tratate, beletristică), ceea ce m-a făcut să intru în panică atunci când a mărturisit că și-a cheltuit cam toată leafa pentru achizițiile astea ... de hârtie. Merită să fac o paranteză, pentru a spune că am convenit, el și cu mine, că în existența fiecăruia intervine cândva momentul de când începi să scoți la imprimantă cotoarele unor cărți, că lipești ștraifurile astea pe un perete, încropind astfel o bibliotecă virtuală în adevăratul sens al cuvântului. În altă ordine de idei, cu Sorin Despot am discutat cel mai mult, asta nu pentru că am vrut noi, ci pentru că așa a fost să fie. Mai fac o paranteză, ca să spun numai vorbe frumoase despre iubita lui – nu-i dau numele real, pentru că am botezat-o „Femeia ’mpăturită”, apoi pentru că a reușit să-mi scoată (din pământ, din iarbă verde!) un soi de dedicație scrisă pe o coală de hârtie, în sfârșit, pentru că a salvat „Peștele” printr-un act de însușire necondiționată; despre acest „Pește” urmând să vorbim altă dată, pe îndelete! A!, să nu uit să spun că sub privirile despotice (nimic altceva decât priviri grevate de o somnolență permanentă, nu de cine știe ce-și imaginează lumea!) „Femeia ’mpăturită” arde DVD-uri, conduce automobilul cu trei roți valide și una de „rezervă absolută”, mânuiește cricul în pantă și citește-n iarbă. Uneori face cumpărături pentru alții și scoate limba la tine dacă o superi. A doua mare reușită a întâlnirii a fost aceea că nu am atins, nici în somn, teme cum ar fi: politica, fotbalul și femeile. Chestiunea a fost tranșată scurt, la primul dejun comun, după care nici nu s-a mai pus problema. Că la întoarcerea acasă am constatat că politica noastră ieșise complet din matcă, în doar patru zile, e altă treabă! Fundamental este că am pus pe tapet chestiunea crizei literaturii și că am ajuns ... de n-am mai fi ajuns!, să formulăm „concluzia de soiul afirmației de importanță capitală” cum că: „literele sunt în criză”. Ei bine, ne-am învârtit în jurul mai multor cozi, convenind până la urmă că: - a mai mică și nesemnificativă chestiune, care pare să afecteze literele, ar fi dispariția laturii manuale a preocupărilor literare, adică au dispărut caligrafia și răsfoitul cărților într-o proporție îngrijorătoare, caligrafia devenind un fel de karate cu un adversar configurat ca tastură & mouse, iară lectura nefiind decât un fel de creștere a ratingului în funcție de viteza individuală a parcurgerii a ceea ce îți apare pe ecranul monitorului; - partea și chestiunea „groasă” a crizei este altundeva, anume în infrastructură; bunăoară, critica literară e terminată, la propriu și la figurat, pentru că folosește mijloace și metode învechite, pentru că seamănă cu o locomotivă cu abur pusă să tracteze o garnitură de metrou japonez care merge pe o singură șină, până și aia activată electromagnetic; istoria literaturii, la rândul ei, s-a aneantizat – la noi cel puțin, imediat ce s-a ales praful de fracturism, toate celelalte semnale pe care le mai dă istoria literară fiind asemănătoare luminii intermitente emise de un semafor: post ..., post ..., post-post ..., post-post-post ... ș.a.m.d.; semiotica, hermeneutica literară ... astea ce-or mai fi?, că nu sună a fi fiind din branșa captatoarelor de energie neconvențională. Tragedia, am convenit noi (Liviu Nanu a centralizat ideile!), provine însă din altă parte, parte care n-are legătură cu literatura; provine anume din mărirea spațiului de timp liber și a volumului indivizilor care n-au găsit altceva mai bun de făcut decât să se dedice scrisului, ambele chestiuni ducând la încălcarea oricărei limite, precum și la pierderea oricărui reper literar al bunului simț – că o fi unul literar, ori literalmente al bunului simț, rămâne de văzut! Printre noi s-a găsit și cineva care ne-a lămurit (am zis de Adrian Suciu!), ținându-ne un curs condensat de marketing. Piața, zice el, e o chestie neiertătoare. Dacă vrei „Sex cu femei” – că doar nu cu capre! – nu te reține nimic să ceri în gura mare, în orice librărie: vreau și eu „Sex cu femei”. Ce alt element de convingere mai doriți, altul dincolo de faptul că editorul sexului cu femei a trecut la a treia etapă de editare a cărții, cartea anului, altminteri? Am simțit chiar pe pielea mea cum stă treaba cu marketingul, pentru că atunci când i-am cerut lui Adrian Suciu să văd și eu cartea respectivă, mi-a zis, nici mai mult, nici mai puțin, că n-am decât să pun în aplicare rețeta de piață a achiziționării cărții respective. Păi, i-am zis, nu sunt în stare, că dacă mă duc să strig într-o librărie din Alexandria că vreau „Sex cu femei”, până în seara zilei cu pricina tot orașul o să știe că m-am dedat unor practici care mă descalifică, ceva de genul: ete-al dracului pervers, acu’ se găsi și el să facă sex normal, la bătrânețe! Concluzia noastră (că fără nu se putea!) pripită și tocmai de aceea binevenită, a fost că nu trebuie să ne băgăm în treburile astea, ca să nu fim acuzați că rupem pâinea de la gura criticilor, istoricilor, hermeneuților și a altora care, vai de capul lor, trăiesc pe spinarea scriitorilor, fără să fi semnat un contract de simbioză cum scrie la carte. Acum, revenind la întrunirea noastră, de departe cartea cea mai citită în gura mare a fost cartea Loredanei Cristea (știți voi care, Lori, îngerul acela cu ciorapi negri de plasă, pe care numai dacă-l vezi pe coperta cărții, duci automat mâna spre telefon și îi citezi din propria carte: „/ Îmi ticăie un ceas în tâmpla dreaptă / Egal și nemilos îmi dă de știre / Că-i timpul scurt și viața nu m-așteaptă / În mama ei de viață și grăbire! /”). Prima parte a primei seri a fost dedicată Loredanei, citatul de mai sus eu l-am selectat și citit; dar între noi toți a fost un fel de concurență oarbă și de neoprit, care mai de care, indiferent de vârstă, sex, preferințe și atitudini literare vrând să citeze din Lori. A urmat Florian Silișteanu. De neoprit până la plecarea sa din Cisnădioara, dincolo și peste ghinioanele care-l urmăresc permanent – pierde cheia, telemobilul, portofelul, bricheta, simțul orientării, masa de dimineață, de prânz, de seară și alte chestii pe care le pun alții pe masă pentru degustări frugale, oribile accidente la care sunt supuși ochelarii săi – Sile s-a citat incontinent, la un moment dat a cerut, chiar, să i se facă o omletă din patru ouă, pentru că pierduse ... masa de dimineață, sau a cerut să-i fie atribuit un copan de pui rămas ... nemâncat, apoi ce să mai discutăm ...!?, din pricină că a dormit singur a avut o viziune, în care se făcea că un bătrân alb a venit spre ele și l-a contopit (bătrânul pe Sile!), apoi el, Sile, a fost la originea ideii de “Pește”, în sensul că peștele respectiv era nedefinit ca greutate (de pe la nouășpe kile și opt sute, până pe la treizeci de kile și nouă sute, iar în ceea ce privește lungimea, ei bine lungimea peștelui se măsura în litri, să zicem cam așa, de la lungimea în litri dintre umerii unui bărbat, până pe la lungimea în litri a unui bărbat care stă cu brațele larg desfăcute, fratele meu!, fără a pune în discuție faptul că organizatorii nu au prevăzut o damă de companie pentru el, ceea ce l-a determinat să dea numeroase telefoane, fie numai și pentru că atunci când chiar a apărut așa ceva, Sile nici să nu mai aibă grija unei astfel de companii. În fine, Sile a plecat primul din mijlocul nostru, către, ori pentru (!?) o destinație necunoscută. Indiferent ce se va spune, recunosc faptul că am preluat de la el ideea “Peștelui” și că am configurat-o, plastic, așa cum m-am priceput eu și cu ce am avut la-ndemână: o vișină coaptă pentru ochi, două paie pentru contur, trei frunze pentru aripioare și multe petale de trandafir pentru solzi. Recunosc aici că el, Sile, mi-a adus o sticlă de pălincă, pentru nevoi personale; precum că a doua sticlă de pălincă a fost dăruită confreriei, părintește, de către Călin Sămărghițan – aceasta intrând, și e de presupus că o să rămână, în istorie cu numele de: “Eterna și regenerabila sticlă de pălincă”. Dincolo de toate aceste fapte preliminarii (vorba vine!) lucrurile au mers, cum am spus din capul locului, bine. Toată lumea a citit din grupajele pregătite, fiecare în parte oferind, așadar, și viziunea propriei lecturi. Să nu uit!, personal m-am ales cu alte opt volume, pe care am să încerc să le prezint pe rând, așa cum am făcut cu volumul lui Doru Dăncuș. Am două volume ale lui Călin Sămărghițan, unul al lui Laurențiu-Ciprian Tudor, două ale lui Florian Silișteanu, unul al Adrianei Lisandru (gata editat) și încă unul în curs de ..., pe care mi-a scris o dedicație: “Preversiune”. Ca să rămânem înțeleși, Adriana Lisandru știe să piardă nopți citând din tot soiul de autori cu nume greu de ortografiat: Hollderlin, Heidegger, Hesse, Hamsun. Am încercat și eu, singura mea replică, modestă altminteri, fiind: Hegel. Cu mare grijă am înlăturat orice urmă lăsată pe masa care a stat între noi (cărți, foi cu poeme, afișe, sticle și pahare) și, atâta cât s-a putut, am îndepărtat și urmele, rezonante încă, de pe masa de lângă fântână. Cam pe la ora când Luceafărul de dimineață dădea semne de plictiseală, iar țigările dispăruseră, Adriana a ținut să-mi spună că probabil am o chemare către credință. M-am simțit așa ... vulnerabil, încât am pus iară placa aia a mea: sunt convins că nu cred! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate