Un suflet bun, cald și iubitor de oameni este pe punctul de a ne părăsi. Blândețea cu care m-a întâmpinat întâia oară nu am să o pot uita niciodată. Dintr-o privire mi-am dat seama că hainele mele albe păleau în preajma vibrațiilor care erau transmise de ea.
Întotdeauna avea o vorbă bună pentru gândurile întunecate care îți dominau rațiunea și niciodată nu plecai fără a te simți împăcat cu tine însuți.
Aceste momente din viață trec, dar nu fără o bifă, scrijelită adânc în răbojul eternității personale. Adânc. Sunt puține la număr aceste clipe deosebit de negre și de fiecare dată câte o particulă din sufletul tău se duce odată cu ele.
Atunci te simți ca o pulbere fină care se împrăștie liniștit în vântul existenței mirifice dar neînțelese odată cu fiecare emoție trăită, unele atât de înălțătoare iar altele provenind parcă din străfundurile cele mai întunecate.
Ne întrebăm de fiecare dată când pierdem pe cineva drag de ce Dumnezeu a vrut așa? De ce tocmai pe acea persoană apropiată nouă o cheamă? Nu tot El ne-a dăruit viață, în așa fel încât aceasta să se împletească cu altele? Care este atunci marele mister al vieții? Ce se întâmplă de fapt cu noi? De unde venim, cum venim,ce am fost, ce suntem, ce se așteaptă de la noi și ce anume avem de împlinit aici?
Unii se nasc cu bunătate. Instinct. Simțire. Se așterne pe chip, pe pleoape, pe buzele mereu zâmbitoare, pe palma caldă, pe pasul abia simțit, ca o strălucire scuturată parcă dintr-o baghetă magică trecută pe deasupra creștetului.
Interiorul acestor oameni este atât de frumos încât abia poți ține ochii deschiși pentru a-i privi emanând arome de mosc și galben.
Inima-mi plânge încetișor, fredonând:
"Dust in the wind,
All we are is dust in the wind..."