“ Orice om nu este altceva decât ceea ce
își aduce el însuși aminte despre sine.”
(Nichita Stănescu)

Un copil și-a dorit cândva să calce pe lună. Să coboare dintr-o navetă strălucitoare, să țopăie puțin, să adune niște praf într-o cutie pe care să o ducă acasă, alor săi, și să privească nostalgic cum răsare albastru Pământul. Eu i-am zis mereu: “Copile, trăiești printre oameni, nu printre stele. Știi că sunt prea departe ca să ajungi la ele doar ridicându-te pe vârfuri.“
Dar el nu m-a ascultat. Continua, încăpățânat, să creadă în ceea ce visa.
Și într-o noapte, pe când ca de obicei privea pierdut în sus, numărând stelele căzătoare, a răsărit pe neașteptate soarele. Și fiindcă ochii copilului erau obișnuiți doar cu întunericul, lumina l-a orbit.
Acum, copilul nu va mai putea niciodată să privească stelele.

Un alt copil și-a dorit odată că scrie. Voia să împărtășească fiecare trăire tuturor, să vorbească întregii lumi fără a deschide gura. Numai că eu am încercat să îl împiedic: “Copile, ce rost are? Nu le pasă oamenilor de focul din tine. Ei nici nu își simt gheața lor.”
Dar el nu m-a crezut. Voia ca fiecare să aibă câte o bucățică din el ascunsă în bibliotecă.
Până într-o zi când, terminând de scris un roman, a înțeles că nu mai are ce dărui. Nu-i mai rămăsese nimic. Copilul nu va mai putea scrie vreodată. A rămas doar un acvariu gol.

Cel de-al treilea copil voia să cânte. Își cumpărase o chitară și, deși la început nu știa cum să o folosească, în curând învățase, și îi plăcea atât de tare, încât nu o mai lăsa din mână. Visa o scenă, sfâșiată de lumini de toate culorile, în jurul căreia o mulțime cânta, împreună cu el, știa fiecare vers, trăia fiecare acord minunat care ieșea din chitară. Eu l-am certat: “Copile, nu mai cânta cu atâta suflet. Vocea ta se va face auzită pentru puțin timp, vei fi ca o frunză care toamna se usucă și cade. “
Lui, însă nu i-a păsat. A cântat și iar a cântat până când carnea de pe degete i-a fost sfâșiată. Copilul nu va mai cânta vreodată, mâinile lui nu vor mai fi la fel în veci.

Iar acum stau și mă întreb: cu ce-am greșit oare? Am încercat să îi fac să mă asculte, dar nu am reușit. Ei și-au urmat calea lor, cu încăpățânare, iar acum sunt pierduți, definitiv.

Numai că povestea nu se termină aici. Din cenușa celor trei s-au născut alții, mai vii, mai încăpățânați, mai liberi. Dar acum am știut.
Înainte de a-și dori să privească stelele, primului copil i-am scos ochii.
Înainte de a-și dori să scrie, celui de-al doilea copil i-am tăiat mâinile.
Înainte de a-și dori să cânte, celui de-al treilea copil i-am distrus timpanele.

Nici unul nu s-a mai pierdut pe drum de data aceasta. Sunt toți trei în lângă mine, în mine, mă ascultă și nu îi voi mai lăsa prada viselor.
Primul este gropar într-un cimitir al unui oraș fără morți.
Cel de-al doilea este atlet, aleargă mereu să câștige o cursă în care nu are concurent.
Cel de-al treilea predă limbajul semnelor la o școală specială pentru orbi.

Iar eu? Mă bucur de reîntregire.
Nu cred că voi mai plânge vreodată.
Dar nici râde.